Cum (nu) se fac confesiuni în trei timpi la TEATRU 74

Teatrul se lasă și el cuprins de mode.

Apare la orizont un dramaturg, e pus în scenă de un anumit regizor, spectacolul are succes și, automat, textul (textele) dramaturgului este (sunt) preluat(e) și montat(e) obsesiv pe scenele teatrelor.

Apare la orizont monodrama. Un actor, un dramaturg și un regizor se întâlnesc. Le iese bine întâlnirea. Veștile bune circulă repede și un-doi bulgărele de zăpadă se tot învârte și monodramele apar în mai toate spațiile.

În Dictionarul său de teatru, Patrice Pavis menționeză, în dreptul monodramei, că e “o piesă cu un singur personaj sau cel puțin e actorul singur care își asumă mai multe roluri. Piesa e centrată în jurul unei singure persoane și îi explorează motivațiile, subiectivitatea și lirismul pe cel mai interior nivel”. Scrutând istoria observăm că la sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XX erau în mare vogă piesele cu un singur personaj. În 1909, Evreinof stabilește pedigree-ul acestei forme de manifestare dramatică, subliniind că monodrama e “un tip de reprezentare teatrală în care lumea care înconjoară personajul apare exact așa cum acesta o percepe în fiecare moment al existenței sale scenice” (Patrice Pavis, Dictionar de teatru, p. 218). În The Columbia Ecyclopedia of Modern Drama se menționează că în sec XX și începutul secolului XXI, monodrama e marcă a conceptelor teatrale de avangardă. Teun Adrianus van Dijk (în Discourse and Communication) sublinează caracterul de manipulare pe care îl deține monodrama. Aducându-ne pașii mult mai aproape de peisajul autohton, descoperim în arhiva Observatorului cultural, interesanta dezbatere (Dialog despre monolog si forma lui extrema, monodrama) pe marginea monodramei, dezbatere susținută de Andrea Tompa și Alina Nelega.

Punând în același sertar informațiile primite putem trasa o schiță a regulilor de aplicat atunci când vine vorba de monodramă. Avem în primul rând un personaj (sau hiper personaj cum îl numește Alina Nelega) și publicul. Avem o adresare directă, avem de-a face cu transformarea (atât la nivelul personajului, cît și la nivelul publicului). Așa cum menționează și Alina Nelega în dezbaterea mai sus amintită, cel mai mare pariu al monodramei e reprezentat de procesul de a face “vizibil” în ochii celui care asistă la spectacol interacțiunea personajului povestitor cu celelalte personaje care lipsesc de pe scenă. Un alt element esențial, menționat de Alina Nelega, se constituie din întrebarea la care trebuie să știe răspunsul actorul de pe scenă: de ce se află pe scenă? Prin urmare, trebuie să existe un CINE, un UNDE și un DE CE. Textul este extrem de important. Trebuie să fie scris, notează Alina Nelega, dintr-o “unică perspectivă”, iar atributul de “artistic” nu e suficient. În plus, în cazul monodramei trupul actorului e cel prin intermediul căruia publicul vede povestea sa.

Inițial examen de semestru al clasei de masterat Regia spectacolului contemporan de la U.A.T., proiectul de a aduce la masa de lucru un dramaturg, un actor și un regizor, se transformă, odată cu prezența în mijlocul programului de la Teatru 74, în spectacolul CONFESIUNI în 3 timpi. Trei dramaturgi, trei actori și trei regizori încearcă să se confeseze pe scena de la 74 în timpii-reguli impuși de manifestrarea dramatică numită monodramă.

Timpii încep cu echipa formată din dramaturgul Alexa Băcanu, actorul Paul Socol și regizorul Laurențiu Blaga. Dexter e prima confesiune. Locul în care se află personajul numărul 1 este clar marcat: cutia maro din lemn – semn al boxei acuzaților – fixează personajul în spațiu. Pe măsură ce cuvintele lui Dexter se adună într-o poveste, datele biografiei lui devin din ce în ce mai clare. Ochii lui Dexter caută, timp de treizecișicinci de minute, sprijin în cei care îl ascultă – publicul. Axa comunicării dintre actor înspre public nu-și pierde punctele de echilibru. Gestul prin care Dexter își fixează ochelarii, vocea stinsă care desenează imaginea mamei prin cuvinte, controlul asupra trupului cu care lucrează – pe toate acestea Paul Socol, supravegheat de regizorului acestui prim timp al confesiunilor – Laurențiu Blaga, le gestionează atent, dozat.

Al doilea timp al confesiunilor este pus în scenă de echipa formată din Oana Hodade care prelucrează o idee a Cristinei Keresztes, alături de actrița Diana Avrămuț și regizorul Cătălin Mîndru. 13 și jumătate nu are un răspuns la două întrebări esențiale: UNDE? și DE CE? Ne rămâne gravată pe fundalul retinei, boxa de culoare maro din primul timp al confesiunilor; timpul și personajul cu număr 2, poartă oare aceleași amprente în ceea ce privește fixarea personajului în spațiu? sau spațiul și personajul nu comportă date clare în dreptul acestei secțiuni? monodrama, prin însăși natura și contrucția ei, înseamnă comunicare. Inventarea unor pleonasme (împărțitul bucăților de ciocolată, întrebări fără răspuns adresate publicului) care să contribuie la surplusul “comunicațional” nu face altceva decât să accentueze golurile și lipsa soluțiilor regizorale sau actoricești și să întindă timpul asemeni unei gume de mestecat.

10. fericiți cei ce nu mai speră a fost conceput de Petronela Ionescu și pus în scenă de actrița Stanca Jabenițan și regizorul Mihai Pintilei. Cu toate că ne aflăm la ultimul timp al confesiunilor, imaginea boxei acuzaților nu dispare din mintea spectatorului, conducând greșit, poate, către un alt spațiu existențial decât cel gândit apriori pentru personajul cu numărul 3. Ceea ce ne impresionează sunt forța și energia actriței, capacitatea prin care reușește să găsească, pe alocuri, codul comun prin intermediul căruia informația să circule de la emițător la receptor; nu dispare, însă senzația de poveste nedusă până la capăt.

Nu pot să uit că inițial cele trei monodrame nu fuseseră concepute să funcționeze în trei timp consecutivi pe aceeași scenă. Nu pot să uit că, indiferent de bilele albe sau bilele negre pe care le-ar putea primi fiecare confesiune, rămân, în fond, exerciții executate în cadrul unor examene de semestru la arta regizorului.

Sursă foto:

TEATRU74

Fișă de spectacol:

CONFESIUNI în trei timpi
spectacol-coupe realizat în parteneriat cu

Universitatea de Artă Teatrală Tîrgu-Mureş

şi

Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj-Napoca

Dexter,

DE Alexa Băcanu

CU Paul Socol

REGIA Laurenţiu Blaga

13 şi jumătate, DE Oana Hodade(după o idee de Cristiana Keresztes)

CU Diana Avrămuţ

REGIA Cătălin Mîndru

10. fericiţi cei ce nu mai speră,

DE Petronela Ionescu

CU Stanca Jabeniţan

REGIA Mihai Pintilei

Breaking the law în stilul Hoților de la Teatru 74

Martin McDonagh, Eugene O’Brien, Marina Carr, Conor McPherson sunt doar câteva dintre numele cele mai cunoscute ale dramaturgiei irlandeze, o dramaturgie bine scrisă, care pulsează de viață și în care sângele curge prin vene în ritmuri comice și ironice.

Dacă aruncăm o privire asupra textelor montate pe scena de la Teatru 74, remarcăm faptul că regizorul Cristi Juncu are o anumită afinitate față de dramaturgia irlandeză contemporană, dar mai ales observăm finețea cu care știe să citească dincolo de rândurile textelor și să închipuie o lume care vorbește prin resursele actorilor aflați într-o poveste închipuită scenic.

Hoții (titlul original This Lime Tree Bower – împrumutat de McPherson de la poemul omonim al lui Samuel Coleridge ), unul dintre primele texte scrise de Conor McPherson, s-a jucat pe scena de la 74 în weekend-ul ce tocmai s-a încheiat.

Joe, Frank și Ray, ajung să formeze, involuntar, peste noapte, cea mai simpatică gașcă de gangsteri. Joe era tânărul timid, naiv, fascinat de nonconformistul său coleg de școală, Damien. Frank e fratele mai mare al lui Joe, băiatul bun al tatei, care nu suporta să-și vadă tatăl amărât din cauza unor nenorocite de principii. Ray e profesorul tânăr, face parte din mediul universitar și mereu i se scurgeau ochii după studentele în fustițe mini de piele, cu toate că era iubitul lui Carmel - sora celor doi (Joe și Frank). Tatăl lor îi datora lui Simple Simon McCurdie o sumă de bani; Frank era călcat pe nervi de toată situația, drept urmare, face rost de-o pușcă de la un tip cu barbă și se decide să jefuiască pariurile lui Simple Simon, Ray pică din greșeală în toată afacerea, iar Joe devine și el parte a găștii din cauză de .. rudenie.

În mare, cam așa stăteau lucrurile, în vinerea aia...

Regizorul Cristi Juncu citește scenic povestea scrisă de McPherson în felul următor: cu multă vreme în urmă, Frank, Joe și Ray fuseseră implicați în jaful de la pariurile lui Simple Simon; de-atunci unele urme s-au șters, peste poveste s-a așezat timpul născător de legende cu arome de gogoși, iar caravana gangsterilor se plimbă prin lume, oferind, urechilor dornice de povești delicioase, ingredientele căutate. Materia de lucru a regizorului este actorul – se face apel la toate resursele acestuia, atât la cele aflate la nivelul exterior, cât și la cele interioare. Iar goagoașa se coace pornind din interior, ajungând să fie servită exterior într-o formă ce-ți lasă gura apa.

Cătălin Mândru e Joe – Joe care a fost cândva un tânăr timid, ce nutrea o fascinație cu iz ciudat la adresa colegului de școală Damien. Actorul își construiește personajul pornind de la aceste premise. Privirea inocentă, genele fluturate, așezarea adunată în scaunul de povestitor accentuează poate prea mult relația de prietenie cu nonconformistul coleg, ducându-o, pe alocuri, într-un alt registru; uneori mâinile se alătură cuvintelor și povestesc și ele întâmplările din seara din vinerea aia ... dar conștientul își face loc, gesturile amplificate devin reținute, privirea se ordonează și își caută suportul în dreptul fratelui mai mare și totul curge așa cum a fost desenat inițial.

Theo Marton e Ray – tânărul profesor, aflat într-o perioadă „kaki” a vieții: fetele în fustițe mini „tulburau” ființarea - superioară și infatuată - a profesorului ce-și ducea existența într-un mediu academic. Actorul își controlează atent și inteligent fiecare gest și fiecare privire. Scaunul – spațiu destinat povestitorului – e plasat la o distanță vizibilă de ceilalți „martori-povestitori”, semn al superiorității și curgerii timpului într-o altfel de lume. Picioarele stau așezate unul peste celălalt, un alt semn distinctiv al evoluției separate. Privirea sa nu-și găsește suport în ochii „primitivi” ai lui Frank sau ai lui Joe – privirea lui Ray fixează un mediu mai potrivit firii sale – spectatorul -, iar mânile sale vin să amplifice academic - nici prea empiric, nici prea raționalist - explicațiile ascunse în spatele cuvintelor care susțin seminarul cel mai important din întreaga lui carieră.

Marius Turdeanu e Frank – fratele mai mare al lui Joe, autorul principal al jafului. Privirea spectatorului îl caută chiar și atunci când cuvintele poveștii nu se adună în jurul său. Poziția sa în scaunul de autor de povești e cea a omului simplu, iar felul în care e așezat corpul său trădează natura sa instinctuală, acțiunile executate fără prea multe gânduri filtrate apriori. Modalitățile sale de comunicare, cele la care apelează dincolo de cuvinte, punctează atent și descriu subtil intențiile regizorale, dar mai ales oferă indicii importante referitoare la plasarea scenică a piesei lui McPherson. „Înghesuială” fizică (apropierea de Joe) din mijlocul căreia relatează cele întâmplate în vinerea aia, afișează sentimentele puternice care îl domină în acțiunile sale: importanța acordată relațiilor de natură familială. Registrul vocal, privirea, rotirea ochilor, grimasele feței, poziția corpului – toate contribuie la definirea lui Frank.

De trei scaune pe care se așează trei actori și de un regizor care știe să citească dincolo de rînduri textul lui Conor McPherson – de atâta e nevoie pentru a spune povestea celor mai speciali gangsteri de pe scena de la Teatru 74. Breaking the Law a celor de la Judas Priest încheie o ora și jumătate de spectacol, după care cobori scările și te așezi liniștit în cafenea și o stare de bine te învăluie – e reflexul spectacolului bine construit.

Sursă foto:

teatru74

Fisă de spectacol:

HOȚII

autor: Conor McPherson
titlu original: This lime tree bower
traducerea: Cristi Juncu
cu: Theo Marton, Marius Turdeanu, Cătălin Mîndru
regia: Cristi Juncu
asistent de regie: Laurenţiu Blaga
regia tehnică: Daniel Feier

Călătoria lui Gruber sau călătoria într-un land of choice românesc

Cinema Arta.

Rulează Călătoria lui Gruber, regia Radu Gabrea.

E marți.

Ora 19.00.

Suntem opt oameni în sală răsfirați peste vreo 600 de locuri.

Mă întreb dacă toți am venit pentru a susține cinematografia românească sau doar ni s-a făcut dor de plăcerea de a viziona un film într-o sală de cinema.

Călătoria lui Gruber e de fapt călătoria lui Curzio Malaparte (personaj real, ziarist– corespondent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, autorul romanului Kaputt) în România anului 1941. Curzio Malaparte, atins de o alergie, sosește la Iași în căutarea doctorului Gruber, unul dintre cei mai buni alergologi din țară, pentru a se trata înainte de plecarea pe front. Momentul sosirii sale coincide cu momentul pogromului de la Iași (fapt istoric real înregistrat ficțional de peliculă). Căutarea doctorului Gruber se transformă într-o adevărată „aventură”, într-un drum întortocheat care nu face altceva decât să puncteze sumar și simplist evenimentele din 1941. În fond, senzația pe care ți-o lasă filmul lui Radu Gabrea nu e cea a unei povești despre suferințele evreilor, ci o poveste a unei Românii ce ființa cu 68 de ani în urmă, peste care, se pare, că nu a trecut timpul: birocrația, drumurile haotice de la o instituție la alta (de la Garnizoană la Chestură și invers) în care dai peste lenea, dezinteresul, flegmatismul și superioritatea nefondată specifice funcționarilor români, pentru care formularele tipizate sunt interșanjabile – toate acestea sunt extrem de bine încapsulate în scenariul scris de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. În fond, scenariul este punctul forte al filmului, cu replici extrem de bine scrise, care le oferă actorilor carnea necesară în momentul construirii personajelor. Iar actorii profită la maxim de textul pe care îl au la îndemână. Claudiu Bleonț e surpriza plăcută de care am avut parte vizionând Călătoria lui Gruber, actorul desenând un personaj pe care îl uiți cu greu odată sfârșite cele 96 de minute. Din păcate, din punct de vedere al regiei, filmul pare neterminat - parcă nu e dus până la capăt. Cu toate acestea, Călătoria lui Gruber merită vizionat pentru scenariul bine scris și pentru actorii care reușesc să te poarte într-o lume departe de tine, și totuși atât de aproape de România – land of every posible and imposible chioce – de azi.

Eden – o minunăție de articol copiat

În numărul de vineri, 9 octombrie 2009, al cotidianului „24 ore mureșene”, Alexandra Jinga, publică articolul cu titlul „Eden – o minunăție de poveste la Teatru 74” . Luni, 5 octombrie 2009, pe blogul personal (http://ralucablaga.blogspot.com/) am publicat o recenzie a aceluiași spectacol de la Teatru 74, cu titlul Dosar Eden (II) – Eden la Teatru 74. Cinci zile mai târziu constat că postarea a fost copiată integral și folosită ca material propriu în cotidianul „24 ore mureșene” de către Alexandra Jinga. În cadrul blogului este stipulat faptul că „Orice copiere a textelor de pe raluca's shelf, fără acordul autorului, este interzisă. Citarea parțială sau totală a textelor se face menționând autorul, precum și adresa web a blogului.” Pagina personală a fost creată pentru a-mi exprima gândurile legate de spectacolele din peisajul teatral târgumureșean și nu numai, și nu pentru a folosi drept sursă de inspirație pentru cei comozi. Totodată pagina personală nu reprezintă un material aflat la îndemâna oricui pentru a lua bucăți din texte și a și le însuși ca opinii proprii sau pentru a copia integral materiale și a le trece drept articole personale.

DOSAR EDEN (II) - EDEN la TEATRU 74

* spectacolul se joacă vineri, 9 octombrie 2009, ora 19.00, la TEATRU 74 *

* CITEȘTE PRIMA PARTE A DOSARULUI EDEN AICI *

EDEN se joacă la T74 de mai bine de 2 ani. A participat la numeroase festivaluri de teatru (între care FNT – în cadrul secțiunii Nopțile Teatrului Independent, Festivalul Atelier de la Baia-Mare, Festivalul Iași Face EuroArt, Festivalul Underground Arad, Festivalul International al Teatrului de Studio, „DavilaStudioInterfest“, unde a obţinut premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul pentru cel mai bun actor (Nicu Mihoc) şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Serenela Mureşan) și ... lista continuă), a luat premii și e o ... minunăție de poveste plină cu infuzii ale realității șchiopătânde și comice.

Spectacolul are la bază textul dramaturgului irlandez Eugene O’Brien, este pus în scenă de regizorul Cristi Juncu și îi are în distribuție pe Serenela Mureșan (Breda) și Nicu Mihoc (Billy).

Billy și Breda sunt căsătoriți de ceva vreme ... destulă vreme; se poate spune chiar că cei zece ani, de când sunt de-ai casei unul pentru celălalt, s-au scurs de multă vreme; au și două fetițe; vremea a trecut, timpul s-a așezat peste povestea lor, a apărut praful - ce nu se lasă șters cu una cu două, a apărut o fisură în zidul afecțiunii și cariile au săpat mai departe, iar fisura i-a îndepărtat într-atât încât abia se mai pot auzi; copiii au adus cu ei kilograme în plus, iar timpul a adus vise de macho. Breda se forțează să scape de imaginea de Scroafă, cum era alintată încă din liceu, iar Billy se închipuie „tare ca piatra, iute ca săgeata”, în ochii frumoasei Imelda Egan. Pe fundalul lumii celor doi, se proiectează spațiul irlandez inconfundabil, în care lumea mustește a alcool, iar barurile devin centrul tuturor universurilor.

Textul scris de Eugene O’Brien e construit având la bază, ca formă de expunere, monologul. Povestea celor doi e spusă din spatele a patru ochi care privesc diferit aceeași realitate, același tablou, ba chiar aceeași replică.

Regizorul Cristi Juncu povestește un episod din serialul căsniciei dintre Billy și Breda plasând cele două personaje într-un spațiu de joc deposedat de elemente scenografice, optând pentru așezarea a două scaune rotative în două puncte opuse ale scenei, decupând arealul existenței fiecăruia cu ajutorul luminii. Billy și Breda își spun versiunea proprie a întâmplărilor din colțul ce le-a fost destinat; privirile, chiar dacă se caută pentru a se atinge, nu se intersectează, corpurile nu au cum să se găsească din pricina zidului creat în timp; fiecare scaun se rotește pe măsură ce timpul parcurge și el distanțele poveștii; amintirea comună a unui timp fără praf așezat peste poveste e redată de versurile din House of the Rising Sun.

Serenela Mureșan e Breda – femeia ce a uitat, în timp, fiecare literă din atributul care o definește. Anii, rutina, impotența bărbatului de lângă ea au scos-o din circuitul social. Actrița, prin energia și forța pe care le deține construiește un personaj pe care spectatorul îl poate atinge cu mâinile urechilor și ochilor ce o privesc.

Nicu Mihoc e Billy – bărbatul care, în timp, a uitat că la cele opt litere care-l definesc nu se mai pot adăuga și altele. Actorul își conduce atent personajul de la atitudinea de superioritate, mascată de glume și vise de macho către starea de perdant în fața unui tablou în care se reflecta o imagine proprie hiperbolizantă.

Fiecare dintre cei doi actori își conduce propriul monolog-poveste apelând, atunci când își construiește lumea ce-l înconjoară, la resursele propriului trup: din cuvinte-voci, expresii, gesturi, priviri se desenează starea căsniciei, prietenii, cunoscuții și spațiul irlandez în care bărbatul și femeia luptă cu timpul strângător de kilograme și vise de macho.

Comicul e parte din aproape fiecare istorisire, o colorează, o acoperă și te face să te relaxezi și să poți să zâmbești sau să te amuzi detașat de lumea din jurul celor două personaje.

Zâmbetul îți șade pe buze până în finalul spectacolului și odată ce House of the Rising Sun încheie povestea lui Billy și Breda buzele se adună într-o expresie serioasă având în gând chestionării referitoare la edenul închipuit al fiecăruia dintre noi.

Notă:

Sursă foto: Teatru 74

Fișă de spectacol

EDEN

Autor: Eugen O’BRIEN

Regia Cristian JUNCU

Cu Serenela MUREŞAN, Nicu MIHOC