Filmul lui Corneliu Porumboiu are o geografie interesantă, plină de aprecieri (a luat Premiul Juriului secțiunii Un Certain Regard Cannes 2009, Premiul FIPRESCI –Cannes 2009, e propunerea României pentru Oscar ...etc ).

Povestea ilustrată cinematografic timp de 115 minute se poate rezuma într-o propoziție: Cristi (Dragoș Bucur) anchetează / urmărește trei tineri de liceu care fumează hașiș în curtea liceului. Cam ăsta e subiectul liniar, întins excesiv, decomprimat, pe parcursul a două ore de peliculă. S-au ridicat voci care l-au pus în cutia cu filme plictisitoare. Alte voci l-au pus în căsuța cu valori incontestabile a cinematografiei românești, cu povești diluate în mod voit, care de fapt, relevă adevăruri metafizice.

Cert e că filmul nu se înscrie în catalog la litera unde găsim tot ceea ce ține de comercial. Ba chiar vine să ne arate că se poate și altfel. Într-o lume a reality-show-urile, în care omul are nevoie de real-real, de totul e ... pe bune, netrucat, deloc tăiat la montaj, Porumboiu ne demonstrează matematic, că acel gust al societății de azi, vis-a-vis de aici și acum, e de fapt fals; reality-show-urile, oricât de real (a se citi în en.) ar fi, sunt ciuntite, comprimate, fezandate și servite publicului după regulile comercialului, din ele lipsind timpii în care “nu se întâmplă” nimic, pauzele, burțile create de minute care nu aduc senzaționalul. Și.. tocmai ăsta e materialul cu care operează Porumboiu: așteptările sunt așteptări, urmărirea e urmărire, mâncarea se mânâncă în timpi adevărați, personajele sunt cărnoase și vii (Dragoș Bucur e senzațional: de la felul în care își mișcă trupul atunci când merge pe stradă, la felul în care își potrivește privirea și controlează vocea). De-aici diluarea, de-aici senzația de plictiseală. În tablourile în care dialogul apare, acesta creează scene-bijuteri, replici atent dozate, replici-esență, replici-marcă a unui timp și spațiu deloc fixat cu ace într-o geografie anume - și aici cred că se află, în fond, cheia filmului, frumusețea și adevărul din el.

***
(steluțe personale, lămuritoare în chestiuni trecute)

Se pare că mai nou modele sunt din nou la modă. Apare un film desenat într-un anume fel, hop! și un spectacol de teatru în același fel. Covorul de la Cannes devine reper atât în teatru , cât și în cinematografie. Și moda fiind modă, se propagă instantaneu. Doar că atunci când preiei o idee, poate n-ar fi rău, să corelezi întregul proces scenic, dacă, de pildă, vrei să transplantezi ceva în teatru, și să-l potrivești între parametrii șablonului în care cinematograful a gătit o bunătate de prăjitură.