(Editura Polirom, 2008)




Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen, pe scurt Carol I, locotenent în regimentul de dragoni din Berlin, aștepta de zeci ani avansarea în gradul de căpitan. În schimb, i se oferă soarta unei țări care adăpostea cinci milioane de suflete, un maldăr de urzeli și tot atâtea suflete îmbolnăvite de corupție. Cu obrazul umflat din pricina unui molar cariat, chinuit de dureri, îi propune dentistului care-i mai calmase din chinuri, să-l urmeze în capitala noului său “regat” – Bucuresciul deceniul 6 al anilor 1800.


În vremurile în care începe să se redreseze economia țării care adăpostea cinci milioane de suflete, în acei ani în care răsar pe hartă castelul Peleș, primul pod peste Dunăre și primele linii de cale ferată, iar România își câștigă Independența, în Bucureștiul în care Dâmbovița se scurge mocirlos, iar străzile sunt pline de birje și nori de praf, în strada Lipscani, la numărul 18, dentistul Joseph Strauss, care primise în trecut din partea locotenentului cu molarul cariat un săculeț cu felurite monede, o hartă și un itinerariu, își țese propria poveste de viață.


În timp ce ochii urmăresc atent povestea lui Joseph Strauss și a motanului său Siegfried care lasă posterității scrisori pe căptușeala scaunelor, te îndrăgostești de o limbă română atât de frumoasă și plină de nuanțe, atât de plină de viață și sunete. Fiecare pas al dentistului e plin de culoare și mirosuri, de sunete și tablouri ale unei lumi care, în câteva rânduri, își intersectează pașii comuni cu cei ai cizmelor care ascund ciorapii regești pătați.


Filip Florian așterne pe hârtie o lume ce mustește de adevăr ficțional, un spațiu și un timp în care te scufunzi fără să simți momentul în care trupul atinge pozghița apei, un univers în care zilele și lumina ce le însoțește au propria lor poveste, iar ‘în liniștea somnului și a nopții, când ar fi putut să țipe o buhă, dar n-a țipat” se nasc povești de alcov ce ating destinele burgheze ale dentistului care în trecut primise un săculeț cu felurite monede, o hartă și un itinerariu.



Editura Polirom, 2007

Recunosc rușinată că, odată cu terminarea liceului și a listei autorilor impuși și lecturilor obligatorii din spațiul autohton, a venit și ruptura vis-a-vis de literatura română. Motivele sunt mai mult sau mai puțin obiective, mai mult sau mai puțin demne de a fi menționate. Admit și faptul că autorii români nu prea au fost pe lista lecturilor personale și din ... frică – frica de a fi dezamăgită.


Și-ntr-o bună zi, unii poate ar spune mult prea târziu sau exact la timp, am deschis paginile romanului lui Filip Florian, Degete mici. Paginile erau răsfoite în tihnă, sorbeam fiecare rând atent, nu cumva să-mi scape vreo nuanță, vreo stare, vreun detaliu. O adevărată plăcere a lecturii. Un roman scris cât se poate de „frumos”, inteligent, cu o finețe și o precizie asemănătoare celei cu care pianistul atinge clapele și te încântă cu sunetele sale.


În jurul unui șantier arhelogic se învârte lumea din Degete mici. Șantierul e pretextul. Contextul urmărește destine aparent mărunte, minuscule asemenea degetelor lipsă din groapa plină cu oseminte a castrului roman, însă, fără de care, povestea nu și-ar putea revela adevărata armonie – da, armonie, căci Filip Florian, asemeni unui pianist așează câteva destine pe portativul din preajma șantierului și le face să-i încânte simțurile celui care le ascultă.


Îmi revine în gând motivul startului întârziat al lecturii autorilor români..și mă gîndesc că Degete mici, e romanul de debut al autorului (Filip Florian avea 38 de ani)... atâta timp cât începutul e asociat cu calitate și cu momentul optim al ivirii, sintagma „prea târziu” e greșit întrebuințată.