Inițial examen de semestru al clasei de masterat Regia spectacolului contemporan de la U.A.T., proiectul de a aduce la masa de lucru un dramaturg, un actor și un regizor, se transformă, odată cu prezența în mijlocul programului de la Teatru 74, în spectacolul CONFESIUNI în 3 timpi. Trei dramaturgi, trei actori și trei regizori încearcă să se confeseze pe scena de la 74 în timpii-reguli impuși de manifestrarea dramatică numită monodramă.
Timpii încep cu echipa formată din dramaturgul Alexa Băcanu, actorul Paul Socol și regizorul Laurențiu Blaga. Dexter e prima confesiune. Locul în care se află personajul numărul 1 este clar marcat: cutia maro din lemn – semn al boxei acuzaților – fixează personajul în spațiu. Pe măsură ce cuvintele lui Dexter se adună într-o poveste, datele biografiei lui devin din ce în ce mai clare. Ochii lui Dexter caută, timp de treizecișicinci de minute, sprijin în cei care îl ascultă – publicul. Axa comunicării dintre actor înspre public nu-și pierde punctele de echilibru. Gestul prin care Dexter își fixează ochelarii, vocea stinsă care desenează imaginea mamei prin cuvinte, controlul asupra trupului cu care lucrează – pe toate acestea Paul Socol, supravegheat de regizorului acestui prim timp al confesiunilor – Laurențiu Blaga, le gestionează atent, dozat.
Al doilea timp al confesiunilor este pus în scenă de echipa formată din Oana Hodade care prelucrează o idee a Cristinei Keresztes, alături de actrița Diana Avrămuț și regizorul Cătălin Mîndru. 13 și jumătate nu are un răspuns la două întrebări esențiale: UNDE? și DE CE? Ne rămâne gravată pe fundalul retinei, boxa de culoare maro din primul timp al confesiunilor; timpul și personajul cu număr 2, poartă oare aceleași amprente în ceea ce privește fixarea personajului în spațiu? sau spațiul și personajul nu comportă date clare în dreptul acestei secțiuni? monodrama, prin însăși natura și contrucția ei, înseamnă comunicare. Inventarea unor pleonasme (împărțitul bucăților de ciocolată, întrebări fără răspuns adresate publicului) care să contribuie la surplusul “comunicațional” nu face altceva decât să accentueze golurile și lipsa soluțiilor regizorale sau actoricești și să întindă timpul asemeni unei gume de mestecat.
10. fericiți cei ce nu mai speră a fost conceput de Petronela Ionescu și pus în scenă de actrița Stanca Jabenițan și regizorul Mihai Pintilei. Cu toate că ne aflăm la ultimul timp al confesiunilor, imaginea boxei acuzaților nu dispare din mintea spectatorului, conducând greșit, poate, către un alt spațiu existențial decât cel gândit apriori pentru personajul cu numărul 3. Ceea ce ne impresionează sunt forța și energia actriței, capacitatea prin care reușește să găsească, pe alocuri, codul comun prin intermediul căruia informația să circule de la emițător la receptor; nu dispare, însă senzația de poveste nedusă până la capăt.
Nu pot să uit că inițial cele trei monodrame nu fuseseră concepute să funcționeze în trei timp consecutivi pe aceeași scenă. Nu pot să uit că, indiferent de bilele albe sau bilele negre pe care le-ar putea primi fiecare confesiune, rămân, în fond, exerciții executate în cadrul unor examene de semestru la arta regizorului.
Sursă foto:
Fișă de spectacol:
CONFESIUNI în trei timpi
spectacol-coupe realizat în parteneriat cu
Universitatea de Artă Teatrală Tîrgu-Mureş
şi
Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj-Napoca
Dexter,
DE Alexa Băcanu
CU Paul Socol
REGIA Laurenţiu Blaga
13 şi jumătate, DE Oana Hodade(după o idee de Cristiana Keresztes)
CU Diana Avrămuţ
REGIA Cătălin Mîndru
10. fericiţi cei ce nu mai speră,
DE Petronela Ionescu
CU Stanca Jabeniţan
REGIA Mihai Pintilei
