A apărut o eroare în acest obiect gadget






Martin McDonagh, Eugene O’Brien, Marina Carr, Conor McPherson sunt doar câteva dintre numele cele mai cunoscute ale dramaturgiei irlandeze, o dramaturgie bine scrisă, care pulsează de viață și în care sângele curge prin vene în ritmuri comice și ironice.



Dacă aruncăm o privire asupra textelor montate pe scena de la Teatru 74, remarcăm faptul că regizorul Cristi Juncu are o anumită afinitate față de dramaturgia irlandeză contemporană, dar mai ales observăm finețea cu care știe să citească dincolo de rândurile textelor și să închipuie o lume care vorbește prin resursele actorilor aflați într-o poveste închipuită scenic.



Hoții (titlul original This Lime Tree Bower – împrumutat de McPherson de la poemul omonim al lui Samuel Coleridge ), unul dintre primele texte scrise de Conor McPherson, s-a jucat pe scena de la 74 în weekend-ul ce tocmai s-a încheiat.





Joe, Frank și Ray, ajung să formeze, involuntar, peste noapte, cea mai simpatică gașcă de gangsteri. Joe era tânărul timid, naiv, fascinat de nonconformistul său coleg de școală, Damien. Frank e fratele mai mare al lui Joe, băiatul bun al tatei, care nu suporta să-și vadă tatăl amărât din cauza unor nenorocite de principii. Ray e profesorul tânăr, face parte din mediul universitar și mereu i se scurgeau ochii după studentele în fustițe mini de piele, cu toate că era iubitul lui Carmel - sora celor doi (Joe și Frank). Tatăl lor îi datora lui Simple Simon McCurdie o sumă de bani; Frank era călcat pe nervi de toată situația, drept urmare, face rost de-o pușcă de la un tip cu barbă și se decide să jefuiască pariurile lui Simple Simon, Ray pică din greșeală în toată afacerea, iar Joe devine și el parte a găștii din cauză de .. rudenie.



În mare, cam așa stăteau lucrurile, în vinerea aia...



Regizorul Cristi Juncu citește scenic povestea scrisă de McPherson în felul următor: cu multă vreme în urmă, Frank, Joe și Ray fuseseră implicați în jaful de la pariurile lui Simple Simon; de-atunci unele urme s-au șters, peste poveste s-a așezat timpul născător de legende cu arome de gogoși, iar caravana gangsterilor se plimbă prin lume, oferind, urechilor dornice de povești delicioase, ingredientele căutate. Materia de lucru a regizorului este actorul – se face apel la toate resursele acestuia, atât la cele aflate la nivelul exterior, cât și la cele interioare. Iar goagoașa se coace pornind din interior, ajungând să fie servită exterior într-o formă ce-ți lasă gura apa.



Cătălin Mândru e Joe – Joe care a fost cândva un tânăr timid, ce nutrea o fascinație cu iz ciudat la adresa colegului de școală Damien. Actorul își construiește personajul pornind de la aceste premise. Privirea inocentă, genele fluturate, așezarea adunată în scaunul de povestitor accentuează poate prea mult relația de prietenie cu nonconformistul coleg, ducându-o, pe alocuri, într-un alt registru; uneori mâinile se alătură cuvintelor și povestesc și ele întâmplările din seara din vinerea aia ... dar conștientul își face loc, gesturile amplificate devin reținute, privirea se ordonează și își caută suportul în dreptul fratelui mai mare și totul curge așa cum a fost desenat inițial.


Theo Marton e Ray – tânărul profesor, aflat într-o perioadă „kaki” a vieții: fetele în fustițe mini „tulburau” ființarea - superioară și infatuată - a profesorului ce-și ducea existența într-un mediu academic. Actorul își controlează atent și inteligent fiecare gest și fiecare privire. Scaunul – spațiu destinat povestitorului – e plasat la o distanță vizibilă de ceilalți „martori-povestitori”, semn al superiorității și curgerii timpului într-o altfel de lume. Picioarele stau așezate unul peste celălalt, un alt semn distinctiv al evoluției separate. Privirea sa nu-și găsește suport în ochii „primitivi” ai lui Frank sau ai lui Joe – privirea lui Ray fixează un mediu mai potrivit firii sale – spectatorul -, iar mânile sale vin să amplifice academic - nici prea empiric, nici prea raționalist - explicațiile ascunse în spatele cuvintelor care susțin seminarul cel mai important din întreaga lui carieră.


Marius Turdeanu e Frank – fratele mai mare al lui Joe, autorul principal al jafului. Privirea spectatorului îl caută chiar și atunci când cuvintele poveștii nu se adună în jurul său. Poziția sa în scaunul de autor de povești e cea a omului simplu, iar felul în care e așezat corpul său trădează natura sa instinctuală, acțiunile executate fără prea multe gânduri filtrate apriori. Modalitățile sale de comunicare, cele la care apelează dincolo de cuvinte, punctează atent și descriu subtil intențiile regizorale, dar mai ales oferă indicii importante referitoare la plasarea scenică a piesei lui McPherson. „Înghesuială” fizică (apropierea de Joe) din mijlocul căreia relatează cele întâmplate în vinerea aia, afișează sentimentele puternice care îl domină în acțiunile sale: importanța acordată relațiilor de natură familială. Registrul vocal, privirea, rotirea ochilor, grimasele feței, poziția corpului – toate contribuie la definirea lui Frank.



De trei scaune pe care se așează trei actori și de un regizor care știe să citească dincolo de rînduri textul lui Conor McPherson – de atâta e nevoie pentru a spune povestea celor mai speciali gangsteri de pe scena de la Teatru 74. Breaking the Law a celor de la Judas Priest încheie o ora și jumătate de spectacol, după care cobori scările și te așezi liniștit în cafenea și o stare de bine te învăluie – e reflexul spectacolului bine construit.



Sursă foto:




Fisă de spectacol:
autor: Conor McPherson
titlu original: This lime tree bower
traducerea: Cristi Juncu
cu: Theo Marton, Marius Turdeanu, Cătălin Mîndru
regia: Cristi Juncu
asistent de regie: Laurenţiu Blaga
regia tehnică: Daniel Feier



Leave a Reply