Atunci când sunt aduși în discuție scriitori contemporani irlandezi, numele lui Sebastian Barry (dramaturg, prozator, poet) nu poate fi lăsat la o parte. Născut în Dublin în 1955, fiul actriței John O’Hara, Sebastian Barry intră pe ușa literaturii contemporane cu romanul Macker's Garden (1982). În 1988, Teatrul Abbey îi pune în scenă piesa Boss Grady's Boys (piesă apărută în limba română cu titlul Frații). Romanul Calea cea lungă, îi aduce lui Barry o nominalizare la Man Booker Prize în 2005.

Calea cea lungă este povestea lui William (Willie) Dune, fiul unui polițist din Dublin care spera că acesta îi va călca pe urme, însă Willie se înrolează în armata britanică în primul Război Mondial. Romanul o ia pe calea lungă parcursă de tânărul soldat de numai 17 ani și-l urmărește atent pe câmpul de luptă.

Willie Dune se naște în iarna anului 1896 într-o Irlandă în care bărbații stau la Ship Hotel și consumă bere în timp ce nevestele se consumă aducând pe lume prunci. Anii se scurg așa cum se scurg și centimetrii pe care-i va acumula tânărul Willie, adunați în jurul cifrei 170 – un număr mult prea minuscul pentru meseria de polițist la care visa tatăl său. Figura mamei se pierde în timp, odată cu venirea pe lume a micuței Dolly. Anotimpurile se rotesc într-un peisaj pur irlandez și aduc și prima dragoste – Gretta. Apar la orizont primele semne ale războiului, iar Willie se înrolează în armată având certitudinea că la finalul anilor de chin îl va aștepta căsătoria cu frumoasa Gretta. Batalione întregi, uniforme gri și kaki, obuze, gaze ucigătoare, bombe și gloanțe – din calea lor reușește să se “sustragă” Willie ... asta până când nemții se retrag învinși ... și o împușcătură stinge vocea care intona versuri dintr-o melodie auzită pe front – Stille Nacht, Heilige Nacht.

Cuvintele care-i descriu povestea construiesc atent universul Primului Război Mondial, în care soldații irlandezi luptă alături de armata britanică și aliați împotriva germanilor. O întreagă “tragedie a războiului” se așterne în paginile romanului. Totodată, Barry nu are cum să ocolească și să nu pună în pagină frustrările, privirile și cuvintele de ocară la adresa soldaților irlandezi, socotiți net inferiori celor din armata britanică, Barry nu are cum să nu se oprească asupra rebelilor irlandezi și asupra celor care speră că lupta în care s-au vârât va fi tradusă, la final, într-o autonomie a Irlandei. Straturile poveștii se așează unele peste altele așa cum straturile de haine se așează pe trupurile soldaților – întâi vestonul, apoi cămașa, izmenele, păduchii și, deasupra, frica.