și ... au trăit fericiți până la adânci bătrâneți ...?

o poveste absolut superb cadrată, imprimată de peliculă cum nu se poate mai impecabil, umor fin folosit pentru a degresa surplusul de “grăsimi” conjugale adunate în timp.

trei cupluri, trei povești distincte, trei modalități de a coabita între limitele spațiului matrimonial.

iubire, suspiciuni, jocuri menite să dea savoare preludiului, acceptarea adevărului, necesitatea de a găsi confort tradusă prin trădarea celui trădat.

și…au trăit fericiți până la adânci bătrâneți …? se poate să fie așa , se poate ca bătrânețea să se fi ivit în suflet mult mai repede decât pe trup …fericiți? se poate… fericirea mângâiată de o altă mână, de un alt zâmbet.

prolog: carnalitatea și pasiunea dintre EL și EA transpuse vizual în cele mai profunde cadre alb-negru. ochiul simte culori chiar și atunci când vizualizează forme desenate în alb și negru. Lascia ch'io pianga. slow-motin. trupuri care vibrează, ochiul ei care înregistrează căderea ce urmează să modifice existența imediat următoare.

patru capitole care aduc cu ele durerea, suferința, disperarea și cei trei cerșetori.

epilog: ochiului i se servește în aceleași ritmuri slow-motion, în aceleași “culori”, un adevăr irefutabil: răul, ce șade pe chipuri fără trăsături, nu are cum să fie neutralizat.

EL și EA. căderea. durere, mutilare și automutilare, sex, carnalitate, suferință, disperare și, mai ales, natura care își revendică cel puțin o jertfă.

insuportabil de șters imaginele pe care filmul ți le imprimă pe retină. greu de digerat adevărurile pe care le conștientizezi urmărindu-l. conexiunile nasc semne de întrebare, îndoieli.

EL, EA, EDEN…și inevitabil natura-personaj, natura ce ascunde și crește în ea răul cu chip de femeie.

Cinema Arta.

Rulează Călătoria lui Gruber, regia Radu Gabrea.

E marți.

Ora 19.00.

Suntem opt oameni în sală răsfirați peste vreo 600 de locuri.

Mă întreb dacă toți am venit pentru a susține cinematografia românească sau doar ni s-a făcut dor de plăcerea de a viziona un film într-o sală de cinema.

Călătoria lui Gruber e de fapt călătoria lui Curzio Malaparte (personaj real, ziarist– corespondent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, autorul romanului Kaputt) în România anului 1941. Curzio Malaparte, atins de o alergie, sosește la Iași în căutarea doctorului Gruber, unul dintre cei mai buni alergologi din țară, pentru a se trata înainte de plecarea pe front. Momentul sosirii sale coincide cu momentul pogromului de la Iași (fapt istoric real înregistrat ficțional de peliculă). Căutarea doctorului Gruber se transformă într-o adevărată „aventură”, într-un drum întortocheat care nu face altceva decât să puncteze sumar și simplist evenimentele din 1941. În fond, senzația pe care ți-o lasă filmul lui Radu Gabrea nu e cea a unei povești despre suferințele evreilor, ci o poveste a unei Românii ce ființa cu 68 de ani în urmă, peste care, se pare, că nu a trecut timpul: birocrația, drumurile haotice de la o instituție la alta (de la Garnizoană la Chestură și invers) în care dai peste lenea, dezinteresul, flegmatismul și superioritatea nefondată specifice funcționarilor români, pentru care formularele tipizate sunt interșanjabile – toate acestea sunt extrem de bine încapsulate în scenariul scris de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu. În fond, scenariul este punctul forte al filmului, cu replici extrem de bine scrise, care le oferă actorilor carnea necesară în momentul construirii personajelor. Iar actorii profită la maxim de textul pe care îl au la îndemână. Claudiu Bleonț e surpriza plăcută de care am avut parte vizionând Călătoria lui Gruber, actorul desenând un personaj pe care îl uiți cu greu odată sfârșite cele 96 de minute. Din păcate, din punct de vedere al regiei, filmul pare neterminat - parcă nu e dus până la capăt. Cu toate acestea, Călătoria lui Gruber merită vizionat pentru scenariul bine scris și pentru actorii care reușesc să te poarte într-o lume departe de tine, și totuși atât de aproape de România – land of every posible and imposible chioce – de azi.

„Odată ... când Franța era ocupată de naziști ...” – e propoziția care deschide basmul cinematografic al lui Quentin Tarantino, Inglourious Basterds. Odată ... odată ca niciodată ... ca în basmele ce sucesc în felul lor fețele faptelor, istoria, devenită în timp mit serios și musai tratată pe măsură, e preluată și, ca într-o joacă, e „reconsiderată”; și toate astea pentru că Tarantino face parte din categoria celor pentru care sintagma homo ludens se potrivește mănușă.

În vremurile în care Franța era ocupată de naziști și totul se reducea la care pe care, Colonelul Hans Landa – Vânătorul de evrei, își realizează, asemeni unui detectiv, cu scupulozitate și minuțiozitate, sarcinile ce i-au fost alocate. Îl încurcă în treburile sale doar banda de ticăloși fără glorie condusă de locotenentul Aldo Reine cunoscut mai ales ca Aldo Apașul, locotenent ce are în subordine o echipă specială, formată din soldați evrei, căreia îi face o deosebită plăcere să scalpeze naziști și să le cresteze pentru totdeauna zvastica pe frunte. Abilului Hans Landa îi scapă uneori, rar ce e drept, cât un evreu. Și odată scăpat, acesta găsește locul, dar mai ales momentul optim pentru a-i face pe naziști să plătească pentru chinurile încasate; așa se face că Shosanna – acum Emmanuelle Mimieux, scăpată din raza de acțiune a pistolului lui Landa, conduce un cinematograf numai bun pentru proiecția filmului Mândria națiunii, regizat de Goebbels; la premiera capodoperei cinematografice naziste, se vor aduna toate capetele ilustre ale nazismului, în frunte cu Hitler, Goebbles și Göring ocazie numai bună pentru a-i incendia cu 350 de filme pe peliculă de nitrat. După cinci capitole de poveste, totul sare în aer, nitratul intră în combinație cu explozibilul, iar visul lui Landa de-și trăi restul zilelor liniștit și la adăpost pe continentul american e crestat de o zvastică ale cărei urme nu vor putea fi curățate niciodată.

Specifică filmelor lui Tarantino, structurarea în capitole (cinci la număr în acest caz), păstrează de această dată cursul firesc al acțiunii, fiind întreruptă doar de explicațiile necesare momentului ce tocmai se desfășoară. Cu toate că avem de-a face cu o producție cinematografică, fiecare scenă poartă o puternică amprentă teatrală (în acest sens, capitolul unu poate fi adus în discuție), iar goana obiectivului după detalii și fizionomii e delicioasă. Muzica stă și ea alături de celelalte personaje ale acțiunii. Actorii, în frunte cu Christoph Waltz, sunt conduși atent de Tarantino, nici un gest în plus, nici unul în minus.

Inglourious Basterds – un film al cărui umor n-ai cum să nu-l savurezi și apreciezi, un film în care istoria e pretext, iar faptele ei sunt reașezate din spatele unei camere de filmat căreia îi e mai drag să-și expună povestea lui „odată ...când Franța era ocupată de naziști” râzând, decât judecând pe baza unor documente lipsite de fascinația ficționalului.

ochiul e fixat în dreptul obiectivului camerei de filmat. retina înregistrează atent tonuri de verde crud și alte nuanțe similare pline de sevă care se împrietenesc frumos cu nuanțele de arămiu și cele ale culorilor cerate. lumina caldă, dansează cu privirea, iar când preludiul s-a sfârșit, povestea își deschide drumul, fixând concretul în diverse spații și diverși timpi, pentru a se cadra, apoi, asupra lumii în care visul e preferat ca formă de expunere iar discurile de vinil se fabrică precum clătitele: fabulosul destin al lui Amélie Poulain.

ochiul s-a obișnuit cu tonurile calde, cu verdele crud și arămiul, cu nuanțele cerate; încet-încet apar și ceilalți locatari ai acestui univers în care intri doar dacă știi “ce nu se face cu o floare? (primăvară)”, că “haina nu-l face pe om”, iar “cine fură azi un ou mâine va fura un bou” și că “inima care suspină nu are ce dorește”: Suzanne – patroana de la Deux Moulins, care șchiopătează puțin dar niciodată n-a vărsat un pahar; Georgette – bolnava imaginară; Gina – nepoata unui vraci; Hipolito un scriitor fără succes pentru care criticii sunt asemeni cactușilor – trăiesc pentru a înțepa; gelosul Joseph Philomene; omul de sticlă care oferă vin cald cu scorțișoară și pictează pânze de Renoir.

cel ce privește prin ochiul de sticlă al aparatului de filmat se lasă luat în brațe de senzația de basm ce înconjoară lumea lui Amélie Poulain; ceva trezește și în noi aceeași emoție cu care Amélie descoperă comoara ascunsă, cu 40 de ani în urmă, într-o cutiuță ruginită, de un băiețel, ne amestecăm și noi, odată cu Amélie, în viața altor oameni (a băcanului, a vecinei Madleine Wells) și primim scrisori de la piticul de grădină ce călătorește la Moscova sau în Cambogia; ne jucăm, alături de Nino, prinsea cu săgeți albastre colorate pe asfaltul parizian, încercăm să descoasem misterul omului cu bascheți roșii ce-și înregistrează chipul pe suprafețele sensibile ale lentilelor de fotografiat de la metrou.

iar când lumina e blândă și simțim parfumul din aer și putem asculta sunetul liniștit al orașului, când temperatura e de 24°C, umiditatea 70%, iar presiunea atmosferică este de 990 hectopascali, pleoapa se așează cuminte și fermecată peste retina care a înregistrat atent verdele crud, nuanțele de arămiu, tonurile cerate și fabulosul destin al lui Amélie Poulain.

De regulă 1+1=2. Ce te faci atunci când adunarea asta simplă e făcută în aceeași bază 10 și ... stupoare ... rezultatul nu e cel bine cunoscut ... adică 1+1=3?

Se poate lesne construi o poveste în care el - Leonard Kreditor (Joaquin Phonenix), duce în spate timp de doi ani o amintire ( tradusă prin despărțirea de fosta lui logodnică) și mai multe tentative de suicid, toate proiectate pe fundalul unei vieți anoste care își învârte rotițele obosite asemeni mașinăriilor de șters pete din curățătoria tatălui său, flancate de pasiunea pentru fotografia alb-negru.

Timpul se târăște în ritmuri care te sufocă și înghesuie. Zilele curg în apartamentul părinților lui Leonard și aduc cu ele fie plăcerea de a-ți mulțumi tatăl (plăcere tradusă prin prezența Sandrei - Vinessa Shaw), fie plăcerea de a-ți mulțumi propriile fantezii, obsesii, dar mai ales slăbiciuni (plăcere tradusă prin prezența lui Michelle – Gwyneth Paltrow).

Two Lovers - Filmul lui James Gray nu e unul excepțional, însă e asfel construit încât să-ți rămână mult timp gravat în minte o întrebare: de ce întotdeauna are de câștigat confortul vieții burgheze în defavoarea jocului cu mărgele de sticlă, cu toate că alergăm și visăm la cel de-al doilea?

Multă cerneală și multe vorbe s-au scurs pe tema adaptărilor. Cine câștigă partida dintre original și adaptare? Are mai multe beneficii adaptarea sau originalul? De ce simțim nevoia de a adapta o piesă de teatru într-un film, o carte într-o ecranizare? Răspundem la toate acestea în fel și chip. Cu mai multe sau mai puține răspunsuri obiective sau subiective. Ce rămâne în urma acestor dispute e procesul în sine.

Eugene O’Brien și Eden au câștigat în 2001 premiul Irish Times Theatre Award pentru Cea mai bună piesă de teatru. Eden a fost pusă în scenă pentru prima dată la Teatrul Abbey (scena Peacock). La noi în țară, textul lui Eugene O’Brien a fost transformat în spectacol la Teatrul Nottara și la Teatru 74. În 2008, Eugene O’Brien își adaptează propriul text pentru marele ecran, rezultând Eden în regia lui Declan Recks , avându-i în rolurile principale pe Aidan Kelly (Billy) și Eileen Walsh (Breda).

Povestea piesei lui O’Brien e simplă: el (Billy) și ea (Breda) aniversează în acest weekend zece ani de căsătorie, ani în care s-au acumulat frustrări, neputințe, kilograme, dorințe, obsesii și ... doi copii; acumulările au adus cu ele și izolarea. Camera urmărește atent cotidianul, transformat în doi vectori (vectorul Billy și vectorul Breda) având direcții opuse. El fantasează la frumoasa Imelda, iar ea, după ce a câștigat bătălia cu kilogramele în plus, visează la brațele soțului în jurul ei.

Extrapolând, analizând și aplicând metode inductive, ajungem, în cele din urmă la concluzia că un film ar trebui să acopere și să descopere, să susțină și să substituie cuvintele așternute pe hârtie.

... sau cel puțin așa ar trebui să fie ...

Ochiul observă cadre-fotografii, retina înregistrează peisaje atent scanate. Culoare, armonie, obsesia pentru detaliu, picturi filmice. Aparatul ocular e încântat. Cuvintele sunt înlocuite de cadre; stările prin zoom-uri; atmosfera prin insistența asupra peisajului.

Verdictul s-ar traduce astfel: uneori o imagine nu poate acoperi viața care se zbate în cuvinte.