Breaking the law în stilul Hoților de la Teatru 74






Martin McDonagh, Eugene O’Brien, Marina Carr, Conor McPherson sunt doar câteva dintre numele cele mai cunoscute ale dramaturgiei irlandeze, o dramaturgie bine scrisă, care pulsează de viață și în care sângele curge prin vene în ritmuri comice și ironice.



Dacă aruncăm o privire asupra textelor montate pe scena de la Teatru 74, remarcăm faptul că regizorul Cristi Juncu are o anumită afinitate față de dramaturgia irlandeză contemporană, dar mai ales observăm finețea cu care știe să citească dincolo de rândurile textelor și să închipuie o lume care vorbește prin resursele actorilor aflați într-o poveste închipuită scenic.



Hoții (titlul original This Lime Tree Bower – împrumutat de McPherson de la poemul omonim al lui Samuel Coleridge ), unul dintre primele texte scrise de Conor McPherson, s-a jucat pe scena de la 74 în weekend-ul ce tocmai s-a încheiat.





Joe, Frank și Ray, ajung să formeze, involuntar, peste noapte, cea mai simpatică gașcă de gangsteri. Joe era tânărul timid, naiv, fascinat de nonconformistul său coleg de școală, Damien. Frank e fratele mai mare al lui Joe, băiatul bun al tatei, care nu suporta să-și vadă tatăl amărât din cauza unor nenorocite de principii. Ray e profesorul tânăr, face parte din mediul universitar și mereu i se scurgeau ochii după studentele în fustițe mini de piele, cu toate că era iubitul lui Carmel - sora celor doi (Joe și Frank). Tatăl lor îi datora lui Simple Simon McCurdie o sumă de bani; Frank era călcat pe nervi de toată situația, drept urmare, face rost de-o pușcă de la un tip cu barbă și se decide să jefuiască pariurile lui Simple Simon, Ray pică din greșeală în toată afacerea, iar Joe devine și el parte a găștii din cauză de .. rudenie.



În mare, cam așa stăteau lucrurile, în vinerea aia...



Regizorul Cristi Juncu citește scenic povestea scrisă de McPherson în felul următor: cu multă vreme în urmă, Frank, Joe și Ray fuseseră implicați în jaful de la pariurile lui Simple Simon; de-atunci unele urme s-au șters, peste poveste s-a așezat timpul născător de legende cu arome de gogoși, iar caravana gangsterilor se plimbă prin lume, oferind, urechilor dornice de povești delicioase, ingredientele căutate. Materia de lucru a regizorului este actorul – se face apel la toate resursele acestuia, atât la cele aflate la nivelul exterior, cât și la cele interioare. Iar goagoașa se coace pornind din interior, ajungând să fie servită exterior într-o formă ce-ți lasă gura apa.



Cătălin Mândru e Joe – Joe care a fost cândva un tânăr timid, ce nutrea o fascinație cu iz ciudat la adresa colegului de școală Damien. Actorul își construiește personajul pornind de la aceste premise. Privirea inocentă, genele fluturate, așezarea adunată în scaunul de povestitor accentuează poate prea mult relația de prietenie cu nonconformistul coleg, ducându-o, pe alocuri, într-un alt registru; uneori mâinile se alătură cuvintelor și povestesc și ele întâmplările din seara din vinerea aia ... dar conștientul își face loc, gesturile amplificate devin reținute, privirea se ordonează și își caută suportul în dreptul fratelui mai mare și totul curge așa cum a fost desenat inițial.


Theo Marton e Ray – tânărul profesor, aflat într-o perioadă „kaki” a vieții: fetele în fustițe mini „tulburau” ființarea - superioară și infatuată - a profesorului ce-și ducea existența într-un mediu academic. Actorul își controlează atent și inteligent fiecare gest și fiecare privire. Scaunul – spațiu destinat povestitorului – e plasat la o distanță vizibilă de ceilalți „martori-povestitori”, semn al superiorității și curgerii timpului într-o altfel de lume. Picioarele stau așezate unul peste celălalt, un alt semn distinctiv al evoluției separate. Privirea sa nu-și găsește suport în ochii „primitivi” ai lui Frank sau ai lui Joe – privirea lui Ray fixează un mediu mai potrivit firii sale – spectatorul -, iar mânile sale vin să amplifice academic - nici prea empiric, nici prea raționalist - explicațiile ascunse în spatele cuvintelor care susțin seminarul cel mai important din întreaga lui carieră.


Marius Turdeanu e Frank – fratele mai mare al lui Joe, autorul principal al jafului. Privirea spectatorului îl caută chiar și atunci când cuvintele poveștii nu se adună în jurul său. Poziția sa în scaunul de autor de povești e cea a omului simplu, iar felul în care e așezat corpul său trădează natura sa instinctuală, acțiunile executate fără prea multe gânduri filtrate apriori. Modalitățile sale de comunicare, cele la care apelează dincolo de cuvinte, punctează atent și descriu subtil intențiile regizorale, dar mai ales oferă indicii importante referitoare la plasarea scenică a piesei lui McPherson. „Înghesuială” fizică (apropierea de Joe) din mijlocul căreia relatează cele întâmplate în vinerea aia, afișează sentimentele puternice care îl domină în acțiunile sale: importanța acordată relațiilor de natură familială. Registrul vocal, privirea, rotirea ochilor, grimasele feței, poziția corpului – toate contribuie la definirea lui Frank.



De trei scaune pe care se așează trei actori și de un regizor care știe să citească dincolo de rînduri textul lui Conor McPherson – de atâta e nevoie pentru a spune povestea celor mai speciali gangsteri de pe scena de la Teatru 74. Breaking the Law a celor de la Judas Priest încheie o ora și jumătate de spectacol, după care cobori scările și te așezi liniștit în cafenea și o stare de bine te învăluie – e reflexul spectacolului bine construit.



Sursă foto:




Fisă de spectacol:
autor: Conor McPherson
titlu original: This lime tree bower
traducerea: Cristi Juncu
cu: Theo Marton, Marius Turdeanu, Cătălin Mîndru
regia: Cristi Juncu
asistent de regie: Laurenţiu Blaga
regia tehnică: Daniel Feier

· , , , , , , , · (No comments)

DOSAR EDEN (II) - EDEN la TEATRU 74

* spectacolul se joacă vineri, 9 octombrie 2009, ora 19.00, la TEATRU 74 *



* CITEȘTE PRIMA PARTE A DOSARULUI EDEN AICI *


EDEN se joacă la T74 de mai bine de 2 ani. A participat la numeroase festivaluri de teatru (între care FNT – în cadrul secțiunii Nopțile Teatrului Independent, Festivalul Atelier de la Baia-Mare, Festivalul Iași Face EuroArt, Festivalul Underground Arad, Festivalul International al Teatrului de Studio, „DavilaStudioInterfest“, unde a obţinut premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul pentru cel mai bun actor (Nicu Mihoc) şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Serenela Mureşan) și ... lista continuă), a luat premii și e o ... minunăție de poveste plină cu infuzii ale realității șchiopătânde și comice.


Spectacolul are la bază textul dramaturgului irlandez Eugene O’Brien, este pus în scenă de regizorul Cristi Juncu și îi are în distribuție pe Serenela Mureșan (Breda) și Nicu Mihoc (Billy).


Billy și Breda sunt căsătoriți de ceva vreme ... destulă vreme; se poate spune chiar că cei zece ani, de când sunt de-ai casei unul pentru celălalt, s-au scurs de multă vreme; au și două fetițe; vremea a trecut, timpul s-a așezat peste povestea lor, a apărut praful - ce nu se lasă șters cu una cu două, a apărut o fisură în zidul afecțiunii și cariile au săpat mai departe, iar fisura i-a îndepărtat într-atât încât abia se mai pot auzi; copiii au adus cu ei kilograme în plus, iar timpul a adus vise de macho. Breda se forțează să scape de imaginea de Scroafă, cum era alintată încă din liceu, iar Billy se închipuie „tare ca piatra, iute ca săgeata”, în ochii frumoasei Imelda Egan. Pe fundalul lumii celor doi, se proiectează spațiul irlandez inconfundabil, în care lumea mustește a alcool, iar barurile devin centrul tuturor universurilor.


Textul scris de Eugene O’Brien e construit având la bază, ca formă de expunere, monologul. Povestea celor doi e spusă din spatele a patru ochi care privesc diferit aceeași realitate, același tablou, ba chiar aceeași replică.


Regizorul Cristi Juncu povestește un episod din serialul căsniciei dintre Billy și Breda plasând cele două personaje într-un spațiu de joc deposedat de elemente scenografice, optând pentru așezarea a două scaune rotative în două puncte opuse ale scenei, decupând arealul existenței fiecăruia cu ajutorul luminii. Billy și Breda își spun versiunea proprie a întâmplărilor din colțul ce le-a fost destinat; privirile, chiar dacă se caută pentru a se atinge, nu se intersectează, corpurile nu au cum să se găsească din pricina zidului creat în timp; fiecare scaun se rotește pe măsură ce timpul parcurge și el distanțele poveștii; amintirea comună a unui timp fără praf așezat peste poveste e redată de versurile din House of the Rising Sun.


Serenela Mureșan e Breda – femeia ce a uitat, în timp, fiecare literă din atributul care o definește. Anii, rutina, impotența bărbatului de lângă ea au scos-o din circuitul social. Actrița, prin energia și forța pe care le deține construiește un personaj pe care spectatorul îl poate atinge cu mâinile urechilor și ochilor ce o privesc.




Nicu Mihoc e Billy – bărbatul care, în timp, a uitat că la cele opt litere care-l definesc nu se mai pot adăuga și altele. Actorul își conduce atent personajul de la atitudinea de superioritate, mascată de glume și vise de macho către starea de perdant în fața unui tablou în care se reflecta o imagine proprie hiperbolizantă.





Fiecare dintre cei doi actori își conduce propriul monolog-poveste apelând, atunci când își construiește lumea ce-l înconjoară, la resursele propriului trup: din cuvinte-voci, expresii, gesturi, priviri se desenează starea căsniciei, prietenii, cunoscuții și spațiul irlandez în care bărbatul și femeia luptă cu timpul strângător de kilograme și vise de macho.


Comicul e parte din aproape fiecare istorisire, o colorează, o acoperă și te face să te relaxezi și să poți să zâmbești sau să te amuzi detașat de lumea din jurul celor două personaje.


Zâmbetul îți șade pe buze până în finalul spectacolului și odată ce House of the Rising Sun încheie povestea lui Billy și Breda buzele se adună într-o expresie serioasă având în gând chestionării referitoare la edenul închipuit al fiecăruia dintre noi.


Notă:
Sursă foto: Teatru 74

Fișă de spectacol
EDEN
Autor: Eugen O’BRIEN
Regia Cristian JUNCU
Cu Serenela MUREŞAN, Nicu MIHOC

· , , , , , , · (No comments)

Krum - o piesă cu două nunți și două înmormântări

* spectacolul se joacă joi, 17 septembrie 2009, ora 20.00
și sâmbătă, 26 septembrie 2009, ora 20.00 *




Hanoch Levin e unul dintre acei dramaturgi deveniți „la modă”, nu numai în Europa, ci și la noi în țară (Krum a fost montat de Radu Afrim la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, Requiem a fost pus în scenă la Teatrul Bacovia din Bacău în regia lui Alexandru Hausvater, iar Yacobi şi Leidental, aparținând aceluiași Hanoch Levin a fost montată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regia Elie Malka).


Teatrul Național din Tîrgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu, le propune spectatorilor săi Krum - un spectacol a cărui regie e semnată de Theodor Cristian Popescu. Piesa lui Levin a mai fost pusă în scenă la noi în țară, însă, de această dată, textul este retradus din limba franceză de Cristina Toma, iar regizorul apelează la semnătura lui Andu Dumitrescu în ceea ce privește scenografia spectacolului, la muzica lui Vlaicu Golcea, la coregrafia și mișcarea scenică desenate de Eduard Gabia.


confortabilul fotoliu de spectator: privirea e ațintită asupra scenei; încet-încet luminile de sală își pierd din intensitate; privirea cade asupra indicatoarelor luminoase postate pe „tavanul” aflat deasupra scenei; indicatoarele se aprind și se sting pe rând; încearcă să ne povestească prin semne ceea ce va fi dus mai departe, la nivel de poveste, pe scenă; de undeva din spatele sălii, un avion în miniatură se pregătește de aterizare; ascultăm atent: motoarele avionului s-au oprit; luminile încep să capete viață; în același timp scena se dezvăluie în toată goliciunea ei și, totodată plină de nebănuite spații de joc; începe povestea.



Krum, după ce fusese plecat în căutarea aventurii și a ținuturilor îndepărtate, se întoarce în vechiul lui cartier, având valiza plină cu „nu-uri” ale incapacității sale de a-și fi îndeplinit scopurile călătoriei: nu s-a îmbogățit, nu și-a găsit fericirea, n-a progresat, nu s-a distrat, nu s-a însurat, n-a cunoscut pe nimeni, nu a cumpărat și nu a adus nimic. Însă, nu a uitat fundătura din care a plecat, locul potrivit în care se pot găsi subiecte pentru a scrie un mare roman ce i-ar deschide porțile spre marea aventură; nu a uitat cartierul în care îl așteaptă o mamă care-și dorește să țină un nepot în brațe, nu i-a uitat pe cei care construiesc poveștile din jurul lui: Truda Zăluda – aflată mereu la dispoziția lui Krum, Tugati Chinuitu’ care, de 15 ani se întreabă același lucru: dacă gimnastica se face dimineața sau seara, Felicia și Dulce a căror ocupație e aceea de a digera cantități uriașe de mâncare servite la botezuri, nunți și înmormântări, Dupa Fâstâcica – tânăra care, deși nu are motive de bucurie, se vede tânără și bucuroasă în interior, Shkitt Taciturnu’ care nu scoate o vorbă niciodată - doar atunci când decide să părăsească acest univers, Tswitsa – tânăra ce a reușit să-și desprindă existența de cartierul-fundătură pe care îl privește acum ca pe un loc exotic, Tahti Giuvaier – care a terminat o politehnică sau acum o termină și care trăiește cu sentimentul că viața nu e în el, ci în afara lui. Toți aceștia alcătuiesc spațiul și lumea în care începe să se reînvârtă Krum, o lume care mustește de plictis, e fadă și inexpresivă și nu are să-i ofere alte jucărele. În timpul ce pare că se dilată tot mai puternic, au loc două nunți (nuna lui Tugati și a Dupăi, nunta Trudei cu Tahti) și două înmormântări (moartea lui Tugati Chinuitu’ și moartea mamei lui Krum). Evenimente ca nașterea, nunta și moartea se întâmplă în imediata apropiere a lui Krum, însă niciodată nu este el protagonistul. Toți cei care fac parte din acest univers visează la o Moscovă a lor (așa cum visează și personajele lui Cehov), însă nici unul nu ajunge să o viziteze. Toți fac planuri și-n timp ce pun la cale vise, viața se scurge pe lângă ei, lipsită de farmec sau frumusețe – totul e o șovăială veșnică.


indicatoarele luminoase și locatarii acestui cartier și-au spus povestea; se aud din nou motoarele avionului minatural; privirea îi urmărește traiectoria la plecare.



Regizorul Theodor Cristian Popescu, așa cum afirma într-un interviu a apelat în construcția acestui spectacol la un curent la modă la Cannes, „un curent în care nu mai suntem în goana teribilă de a sintetiza totul într-o oră, întrucât în acest fel încercăm să creăm timpul pentru a ne aşeza să respirăm”; rezultă un tip de spectacol experimental la nivelul modalităților de punere în scenă românești, un spectacol corect, rece, voit să plictisească, voit să îți stârnească senzația de dilatare excesivă a timpului; însă „voit să plictisească” se transformă în plictiseală, iar recele se transformă în răceală și corectitudinea în aplatizare. Dintre limitele conforme cu normele, se detașează Elena Purea (mama lui Krum) – care reușește să construiască un personaj ce-ți rămâne imprimat în minte, un personaj diferit de cele creionate de actriță în ultimul timp și Vero Nica (Dupa Făstâcita), încă studentă a UAT, dar care reușește să transmită toate complexele care îi obsedează personajul, precum și adevăratele iluzii ce stau ascunse în tânăra Dupa Făstâcita.



Scenografia lui Andu Dumitrescu face uz de toate colțurile scenei Sălii Mari a Teatrului Național, le pune în valoare, dar mai ales le dă valențe neașteptate; minimalistă, fără a fi simplă, scenografia vorbește și sintetizează povestea lumii din cartierul-fundătură în care viața se târește lent, timpul și spațiile își lărgesc parametrii.



Krum – un spectacol-experiment, un altfel (altfel tradus prin banala sintagmă: se pliază sau e respins de gusturile și valorile personale) de spectacol, marca Theodor Cristian Popescu.




Notă:
Sursa foto: port.ro




Fișă de spectacol:


Krum
Autor: Hanoch Levin
Prezentat de: TEATRUL NAŢIONAL TÎRGU MUREŞ
Distribuția:
Krum - Mihai Crăciun
Mama lui Krum - Elena Purea
Shkitt Taciturnu’ - Ion Vântu
Tugati – Chinuitu’ - Csaba Ciugulitu
Dulce, Fotograful, Bertoldo - Rareş Budileanu
Felicia - Anca Loghin
Tahti Giuvaer, Doctorul Schibeugen - Costin Gavază
Truda Zăluda - Roxana Marian
Dupa Fâstâcica - Vero Nica
Tswitsa Turturița - Ionela Nedelea
Infirmierul, Frizerul, Mirele, Cioclul - Luchian Pantea
Infirmiera, Mireasa -Mihaela Mihai
Scenografie: Andu Dumitrescu
Muzica: Vlaicu Golcea
Traducător: Cristina Toma
Coregrafie: Eduard Gabia
Mişcare scenică: Eduard Gabia
Regizor: Theodor Cristian Popescu


· , , , , , , · (No comments)

Campionatul de improvizație


teatrul e, înainte de orice, o opțiune de gust, de estetică subiectivă personală. acest principiu se poate aplica atunci când alegi să vizionezi spectacolul X în detrimentul spectacolului Y; același principiu se poate aplica atunci când traduci, prin clișee banale - cum ar fi „mi-a plăcut” sau „mi-a displăcut”– impactul pe care l-a avut asupra propriului sistem de valori o anumită producție teatrală. principiul mai sus menționat se poate aplica atunci când preferi, din fotoliul confortabil de spectator, un anumit fel de a face teatru: clasic, experimental, postdramatic, teatru sport ... și lista poate continua.


Teatrul de improvizație e o categorie aparte de manifestare teatrală. Spectacolul de improvizație nu e cuprins în limitele clasice ale spectacolului de teatru (text, adaptare pentru scenă, viziune regizorală); e ... improvizație desfășurată între propriile sale linii de particularitate. Keith Johnstone, numele avizat în sectorul teatrului de improvizație, deține licența în teatru sport, precum și în alte trei forme de teatru de improvizație (Micetro Impro, Gorilla Theatre, The Life Game).

Vlad Massaci e regizorul care a adus acest tip de teatru la noi în țară, precum și pe scena Teatrului Național din Tîrgu-Mureș, propunându-ne Campionatul de improvizație.








Campionatul de improvizație este unul dintre spectacolele care aduce cu el o atmosferă creativă, revigorantă, competitivă în clădirea plină de istorii peste care s-a așezat praful a Teatrului Național Tîrgu-Mureș. Antrenorul Vlad Massaci, asistat de antrenorul secund Mihaela Sârbu, a desenat câmpul de joc în care cei 8 actori-jucători își dispută punctele puse în competiție, susținuți de muzica pianistului Nyágai Istvan și depinzând imperios de flexibilitatea, deschiderea, dar mai ales de cheful de joc al publicului aflat în Sala Mică a Teatrul Național.

Cum decurge un „meci” din cadrul campionatului de improvizație?

Avem un conducător de joc - cel care ne face cunoscută fiecare rundă (cum se desfășoară, cum se adună puncte) și care conduce, în fapt și publicul, avem două echipe - în cazul de față echipa Improletarilor și echipa Plătitorilor de Improzite, și un set de jocuri prestabilite la nivel de schiță ce așteaptă să fie ... improvizate în funcție de cuvintele-cheie și temele culese din sectorul publicului.


Îmi amintesc de o seară de vineri în care am asistat cuminte și plină de așteptări la reprezentația Campionatului de improvizație; nu are importanță cine a fost conducătorul de joc (căci la fiecare reprezentație a Campionatului conducătorul e altul), nu are importanță cine a făcut parte din echipa Improletarilor sau din echipa Plătitorilor de Improzite, nu contează cine a stat pe tușă în acea seară, nu contează care dintre cei șase actori a fost mai receptiv sau creativ, mai inteligent în a transpune cuvinte în imagini specifice unui astfel de tip de teatru, nu contează cine a obosit sau cine s-a jucat cu mai multă plăcere. Important e rezultatul: o echipă de actori și un pianist, antrenați de un regizor de primă ligă, care au reușit să câștige partida cu un tip de teatru care îi solicită la un alt nivel decât cele cu care au fost obișnuiți până acum.


Notă:
Sursă foto: click aici


Fișă de spectacol:
Joacă şi se joacă:
Rareş Budileanu, Csaba Ciugulitu,
Mihai Crăciun, Costin Gavază,
Ionela Nedelea, Elena Purea-Todoran,
Liviu Topuzu, Ion Vântu
Pianist: Nyágai Istvan
Antrenor: Vlad Massaci
Antrenor secund: Mihaela Sârbu
Regia tehnică: Stelian Mihai Chiţac

· , , · (No comments)

FAUST versus PURCĂRETE. PURCĂRETE versus FAUST









am primit cadou de ziua mea (în noiembrie 2008) excursia la Sibiu și biletul de intrare la Faust-ul lui Purcărete. am așteptat momentul cu nerăbdarea copilului ce smulge staniolul de pe ciocolată, având transpus apriori, pe papilele gustative, senzația de dulce. tot drumul până la Sibiu a fost pavat cu flash-uri în care figurau secvențe din Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului și Cumnata lui Pantagruel (Omagiu lui Rables), ambele văzute în confortabilul fotoliu de spectator și nu în fața unei camere de filmat care se forțează să redea senzații palpabile. la sfârșitul celor aproximativ două ore și jumătate de spectacol, papilele gustative au resimțit o aromă de ciocolată amăruie - nu spun că soiul ăsta de ciocolată n-o poftesc, dar când te aștepți să guști dulcele și ți se servește amăruiul, parcă ceva nu e ordonat firesc.


Atunci când spui dramaturgie sau literatură germană spui Goethe și Faust. O operă impresionantă. Citești, simți, se nasc senzații în mintea ce operează cu instrumentele sufletului. Pactul nesăbuitului Faust cu perfidul Mefisto rămâne impregnat în rețele neuronale și îți stârnește nenumărate gânduri și semne de întrebare ce atârnă deasupra propriului tău cap. Din întregul proiect închipuit de Goethe, partea I a zgârie-norului, cu titlul Faust, e probabil cea mai cunoscută urechii; partea a II-a, destinată de la început lecturii, pune un strat superior de beton peste prima megastructura.
Purcărete, așa cum el însuși declara într-un interviu, este adeptul textelor clasice, dar mai ales lucrează proiectele impuse. La fel s-a întâmplat și cu Faust.
Din zgârie-norul lui Goethe, Purcărete a ales scheletul pe care șade povestea: trei momente marcă – pactul cu diavolul, Noaptea Valpurgiei, moartea lui Faust. A optat pentru traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, creându-și propriul scenariu concentrat – așa cum el singur îl numește. Rezultatul e un spectacol de aproximativ două și jumătate ore, în care, cel ce privește este vârât în lumea spectaculoasă a lui Faust.



Spațiul-cadru, parte inseparabilă a spectacolului, a fost scrutat atent; uzina Simerom din Sibiu (locul inițial al spectacolului), a fost redecorată și adaptată pentru un spectacol de teatru - hala e imensă și ascunde nenumărate spații, iar ecoul ei, atunci când e goală, probabil, îi șoptește urechii cuvinte mefistofelice; doar ea putea să îi ofere adăpost Faust-ului lui Purcărete.

Mâna trage cortina albă postată în fața ochilor și drumul începe.








Se aud voci ce nasc cântece de Paște și ochiul descoperă camera de studiu și de studenți a profesorului, plină de tot soiul de elemente; în ea zac aruncate cărți și hârtii sau stau așezate cuminți, pe rafturi, borcane cu licori miraculoase, bufnițe împăiate și încarnări mefistofelice. Discipolii formează un grup compact – identici și fără personalitate, se mișcă și gândesc toți ca unul. Sosirea și plecarea lor e gălăgioasă și ritmică. Faust își varsă disperările, disperări ce iau traseul unui fum dus până la nările lui Mefisto. Din raftul lui din bibliotecă, Mefisto coboară, se transformă și retransformă și pare că se scurge prin întreg spațiul, iar într-un final, își scoate din geanta-diplomat documentul ce se va semna cu sânge – pactul e contractat, vizita în odaia celor șapte Margarete a fost întreprinsă, prin urmare, să înceapă călătoria!








Porțile au fost deschise, spațiul lasă ochiul să-i vadă adevărata dimensiune și adevăratele-i ascunzișuri și din fotoliul de spectator, ești ridicat de nenumărate închipuiri fantastice, treci pragul de iarbă verde și ajungi în plină Noapte a Valpurgiei – toate spiritele, vrăjitoarele, demonii și oamenii cu cap de porc dansează, sărbătoresc și se unduiesc deasupra ta. Petrecerea mare e acompaniată de o orchestră ce scoate ritmuri rock, iar ochii mefistofelici te privesc din spatele ecranelor ce împânzesc spațiul destinat desfătării, indiferent unde te-ai poziționa ca să simți mirosul grandioasei sărbători – se bea vin, sângele curge, hălci de carne sunt servite, se scuipă foc, se dansează, mișcările sunt lascive și aduc cu ele miros de pofte trupești; simțurile uită că, de fapt, e o festivitate închinată primăverii (pretextul) și te desfăți spărgând zidurile limitelor (contextul) – un bâlci Valpurgic în toată spectaculozitatea sa.






Noaptea se stinge. Porțile se închid. Bâlciul pare un vis. Ochiul e transpus din nou în camera de studiu a lui Faust. Un grup de meșteri îi pregătește sicriul, apar, rând pe rând, Grija, Datoria, Nevoia, Lipsa, iar, la urmă, Moartea, care aduce cu ea, universul miniatural – ce a luat forma unei machete - al lumii profesorului, care stă și-și contemplă propriul areal de viețuire; cu ochii acoperiți, Faust doar simte sărutul Morții; Mefisto, pierdut între sunetele glasurilor ce răsună, uită de sufletul contractat ce poate fi „furat” în voie de îngeri.






Pe parcursul celor aproape două ore și jumătate, ți se întipărește adânc în minte că afișul pixelat ce recompune chipul lui Faust e construit greșit. Chiar și titlul spectacolului ar fi trebuit să fie altul. Poate Mefisto...dar în nici un caz Faust. Căci rămâi cu senzația unui Faust fără...Faust. Rolul construit de Ofelia Popii nu poate fi cuprins în câteva propoziții, iar starea pe care energia ei ți-o degajă trebuie simțită și nu redată. E spectaculoasă. E încântătoare. Îi simți puterea interioară revărsându-se și făcându-te să te îndrăgostești de unul dintre cele mai demonice personaje ale dramaturgiei.



Muzica lui Vasile Șirli, costumele Liei Manțoc, decorul și luminile lui Helmut Stürmer, partea video concepută de Andu Dumitrescu, regia semnată de Silviu Purcărete, dau naștere unui spectacol-eveniment, unui spectacol spectaculos, din care nu lipsesc actorii-masă manevrați matematic, actorii-fetiș ai lui Purcărete, ironia și umorul fin. Dar ... spiritul cu ce se alege? Ești impresionat. Într-adevăr totul e încărcat de spectaculozitate. Dar toate acestea nu pot masca ce stă ascuns în spatele grandiosului - și anume comercialul; iar acolo unde îl simt, mi se pare că teatrul își pierde vraja.

Odată cu Faust, am înțeles de ce Hans-Thies Lehmann îl citează pe Purcărete în Postdramatic theatre. Însă nu pot să uit flash-urile în care se ivesc bucăți din bijuteria Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, din care lipsea spectaculosul ostentativ și în care găseai vraja camuflată în spatele acelui tip de teatru în care actorul precede evenimentul, iar nu evenimentul este urmat de actor.




Notă:

Sursa foto: click aici

Fișă de spectacol

Data premierei 20 septembrie 2007
Faust
Dupa J. W. Goethe
Scenariul si Regia: Silviu Purcarete
Decorul si luminile: Helmut Stürmer
Costumele: Lia Mantoc
Muzica originala: Vasile Sirli
Orchestratia: Doru Apreotesei
Video: Andu Dumitrescu
Asistent de scenografie: Daniel RadutaCu:Faust:Ilie GheorgheMefisto:Ofelia PopiiMargareta:Tania Anastasof, Medeea Dobrota. Doris Faff, Astrid Hermann, Irina Mihai, Aneea Oprin, Ana Maria Telebus
Cu: Johanna Adam, Maria Anuşcă, Emoke Boldizsar, Lerida Buchholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Laura Ilea, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Muller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter, Alexandru Deac
Studentii Universitatii „Lucian Blaga" Sibiu, Sectia Actorie: Dana Anghel, Simina Contras, Raluca Covrig, Teodora Domnariu, Lorelei Gazawi, Claudia Gherghel, Bianca Goada, Iulia Mihaela Grigore, Emilia Iancu, Alina Irom, Laura Luca, Ilinca Mateescu, Iulia Merca, Diana Sofia Murarus, Florentina Neagu, Alexandra Petrasciuc, Romina Stroia, Andreea Soaica, Doriana Taut, Gabriela Tica, Arina Trif, Codruta Varadi, Mihai Alexandru, Florin Besoiu, Liviu Bledea, Gabriel Budur, Alex Deac, Catalin Grigoras, Alexandru Verzescu, Laurentiu VladImperium Band: Dorin Pitariu (chitara), Calin Filip (bass), Lucian Fabro (percutie), Ciprian Oancea (claviaturi)
Cristian Stanca (Lupul)
si Felix (Câinele)

· , , , · (No comments)

The Tragedy of Hamlet – Peter Brook (2002)



Au trecut 408 ani de când Shakespeare a scris tragedia prințului Hamlet. Mai toți actorii și-au dorit ca, măcar o dată, să-l joace pe prințul danez. Regizorii și-au atașat și ei la CV, din varii dorințe sau obsesii, piesa lui Shakespeare. Au apărut nenumărate adaptări cinematografice (interesantă mi se pare adaptarea din 1900, cu titlul Le Duel d'Hamlet - în care Sarah Bernhardt e Hamlet sau versiunea lui Michael Almereyda cu Ethan Hawke) și readaptări teatrale postmoderne ale Hamlet-ului shakespearian – un exemplu e, Hamletmachine, piesa dramaturgului Heiner Müller.

În teatru, pentru mulți, Shakespeare e biblia, iar Hamlet e ...visul.

Peter Brook e unul dintre regizorii care a reușit să creeze noi viziuni, perspective și puncte de referință în teatru. Grotowski îl considera, alături de Eugenio Barba și Living Theatre unul dintre copiii lui Antonin Artaud. Indiferent de punctul de referință al observatorului, Peter Brook aduce neașteptatul și magicul pe scena de teatru. În The Shifting Point Brook spunea că „teatrul e stomacul în care mâncarea se metamorfozează în două cantități egale: excremente și visuri”. Pornind de la această afirmație aș adăuga: Brook digeră ingredientele teatrale și le elimină sub formă de visuri. Ingredientul folosit atunci când gătește, mitul – fie că e vorba de Marele Will sau orice altă poveste exemplară – e asezonat cu primordialul, cu o constantă întoarcere la rădăcini, cu o sinteză permanentă între cultura Estului și cea a Vestlui.





The Tragedy of Hamlet
Filmat la Théâtre des Bouffes du Nord
Regia Peter Brook
13 personaje și o distribuție internațională
Textul shakesperian redus la 2 ore și 14 minute și un ... covor roșu, cu liniile trasate asemeni unui tatami japonez - astfel e creionat în coordonate majore spectacolul filmat al lui Brook.



Danemarca e o închisoare,

pereții de la Théâtre des Bouffes du Nord – de culoarea sângelui, cu tencuiala aplicată zidului asemeni unei scoarțe pe o rană deschisă – par a fi asamblați în jurul covorului–spațiu de joc, la rândul său purpuriu, covor alături de care mai populează spațiul câteva perne și măsuțe; se proiectează, din aceste elemente, o Danemarcă descompusă, dar care mai păstrează încă substraturi maiestuoase


iar familia regală e multinațională

Adrian Lester (Hamlet) e de origine jamaicană, Jeffery Kissonn (Claudius, Fantoma) e un actor de culoare, Shantala Shivalingappa (Ofelia) e o cunoscută dansatoare de origine indiană, crescută la Paris, Rohan Siva (Guildenstern, Laertes) e englez de origine din Sri Lanka, Asil Raïs (Rosencrantz) e de origine indiană, Yoshi Oida (Primul actor) e un cunoscut actor japonez performer al tradiționalului teatru Nô și al clasicului kyogen, Akram Khan (Al Doilea Actor) e un cunoscut dansator de origine indiană care a mai colaborat cu Brook și la alte spectacole ...iar lista se poate completa.



Interculturalitate, antropologie teatrală, sinteză culturală


Textul scris de Shakespeare este redus și sunt păstrate doar momentele esențiale care reconstruiesc, chiar și pentru un spectator care nu a mai auzit povestea prințului danez, firul întâmplărilor; numărul personajelor care duc această poveste este și el redus, Brook păstrează doar 13 personaje, Laertes apare doar în Actul IV, unii dintre actorii interpretează două roluri;
în acest punct interesantă este interpretarea de către același actor, Jeffery Kissonn, atât a rolului Fantomei, cât și a regelui Claudius; din această perspectivă, rezultatul afișat de Brook aduce în scenă o explicație nouă la nivelul întregii acțiuni: Claudius și Hamlet tatăl sunt frați gemeni, astfel justificându-se căsătoria neașteptată și pripită a reginei cu fratele fostului ei soț; însă dacă extrapolăm și aplicăm aceeași temă întregului spectacol, se poate observa că teoria aplicată primei relații se dărâmă: Bruce Myers e și Polonius și Groparul, iar Rohan Siva e și Guildernstern și Laertes.




Spațiul se sprijină pe culoarea sângelui; covorul roșu concentrează în jurul său acțiunea, semnele apartenenței la regalitate sunt roșu și albastru, până și sabia care-i aduce sfârșitul lui Hamlet e purpurie. Dintre elementele primordiale, Brook păstrează focul ascuns în forma lumânărilor și candelelor prezente în spațiul scenic.


Timpul este aici și acum, oricând și oriunde. Costumele, o anumită bucată muzicală, un element specific al unei locații ne-ar putea duce cu gândul la un timp anume. Dar cum aceste bucăți nu sunt clar delimitate, locul și timpul în care povestea e spusă poate fi aici și acum, oricând și oriunde.


Brook a luptat întodeauna pentru mixajul intercultural. Întreaga sa activitate în domeniul teatrului stă drept mărturie. Distribuția din Hamlet e multinațională; fiecare actor a venit cu propriul lui bagaj cultural; valizele culturale s-au intersectat, interconectat; rezultatul e un spectacol în care se folosește drept suport de comunicare limba engleză (excepție făcând momentul de teatru în teatru în care se apelează la greaca veche) pentru a spune o poveste a cărei valabilitate stă în afara timpului.




O lume în care conștiința ne transformă pe toți în lași


Adrian Lester e încântător în rolul prințului danez; naturalețea, firescul, claritatea gândului transpus scenic – toate ajung la spectator și-l conduc într-o lume în care conștiința ne transformă pe toți în lași. El e pivotul în jurul căruia gravitează restul componentelor acestui tablou. Textul shakespearian, rostit de Lester, nu are nimic artificial în ciuda prafului așezat în timp peste el.


Brook a reușit construcția unui Hamlet actual, proaspăt, adaptat începutului de mileniu III, esențializând, concentrând și servind ingredientele teatrale, care l-au făcut unul dintre cei mai bine cotați regizori, sub forma unui spectacol plin, la tot pasul, de senzația teatrului bine făcut.


Notă:
Sursă foto: artboutique



The Tragedy of Hamlet
Directed by Peter BrookCast includes: Adrian Lester (Hamlet)
Jeffery Kissoon (The King and The Ghost)
Natasha Parry (The Queen)
Bruce Meyers (Polonius and Gravedigger)
Scott Handy (Horatio)
Shantala Shivalingappa (Ophelia)
Rohan Siva (Guildenstern and Laertes)
Asil Rais (Rosencrantz)Antonin Stahly (Osric)

· , , , · (No comments)

← Older entries