Multă cerneală și multe vorbe s-au scurs pe tema adaptărilor. Cine câștigă partida dintre original și adaptare? Are mai multe beneficii adaptarea sau originalul? De ce simțim nevoia de a adapta o piesă de teatru într-un film, o carte într-o ecranizare? Răspundem la toate acestea în fel și chip. Cu mai multe sau mai puține răspunsuri obiective sau subiective. Ce rămâne în urma acestor dispute e procesul în sine.

Eugene O’Brien și Eden au câștigat în 2001 premiul Irish Times Theatre Award pentru Cea mai bună piesă de teatru. Eden a fost pusă în scenă pentru prima dată la Teatrul Abbey (scena Peacock). La noi în țară, textul lui Eugene O’Brien a fost transformat în spectacol la Teatrul Nottara și la Teatru 74. În 2008, Eugene O’Brien își adaptează propriul text pentru marele ecran, rezultând Eden în regia lui Declan Recks , avându-i în rolurile principale pe Aidan Kelly (Billy) și Eileen Walsh (Breda).

Povestea piesei lui O’Brien e simplă: el (Billy) și ea (Breda) aniversează în acest weekend zece ani de căsătorie, ani în care s-au acumulat frustrări, neputințe, kilograme, dorințe, obsesii și ... doi copii; acumulările au adus cu ele și izolarea. Camera urmărește atent cotidianul, transformat în doi vectori (vectorul Billy și vectorul Breda) având direcții opuse. El fantasează la frumoasa Imelda, iar ea, după ce a câștigat bătălia cu kilogramele în plus, visează la brațele soțului în jurul ei.

Extrapolând, analizând și aplicând metode inductive, ajungem, în cele din urmă la concluzia că un film ar trebui să acopere și să descopere, să susțină și să substituie cuvintele așternute pe hârtie.

... sau cel puțin așa ar trebui să fie ...

Ochiul observă cadre-fotografii, retina înregistrează peisaje atent scanate. Culoare, armonie, obsesia pentru detaliu, picturi filmice. Aparatul ocular e încântat. Cuvintele sunt înlocuite de cadre; stările prin zoom-uri; atmosfera prin insistența asupra peisajului.

Verdictul s-ar traduce astfel: uneori o imagine nu poate acoperi viața care se zbate în cuvinte.