*aceasta nu este o cronică de spectacol, e împărtășirea unei senzații

„Viaţa reprezintă o constantă ţinere de minte, cu excepţia prezentului care trece pe lângă tine într-un timp atât de scurt încât nu-ţi lasă răgazul să-l fixezi.” (Tennesse Williams).

Piesa de teatru construită după tiparul piesă-memorie (în viziunea lui Tennesse Williams): pasul întâi - personajul trăieşte o experienţă care îl marchează profund; pasul doi - experienţa trăită duce la o suspendare a timpului; pasul trei – personajul este nevoit să-şi retrăiască experienţa semnificativă până când îi poate percepe sensul.
După acest pattern şi-a construit Tennesse Williams teatrul său.
Personajele lui Williams sunt indivizi scoşi din fundalul pe care se proiectează contextul social, reducându-se la caracteristici precum cruzimea, brutalitatea, deasupra cărora primează biologicul, instinctualul, în detrimentul spiritualului.

În luna ianuarie a anului 2009 a avut loc pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, premiera spectacolului „Auto-Da-Fé”, regia Theodor Cristian Popescu, scenografia Andu Dumitrescu, coregrafia Florin Fieroiu, muzica Vlaicu Golcea, spectacolul având la bază trei piese scurte ale dramaturgului american Tennesse Williams: „Auto-Da-Fé”, „Păzeşte scara asta” şi „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”.
Senzaţie A): te găseşti aşezat în faţa unui ecran de televizor, mâna apasă pe butoanele telecomenzii, iar în faţa ta se „varsă” trei filme diferite: protagonişti care, aparent, aparţin mai multor existenţe, chipuri distincte, spaţii fără vreo urmă de tangenţă – toate au însă un singur numitor comun: vorbesc despre frustrări şi impotenţe, despre revolta omului mic; o experienţă deloc semnificativă la nivel macro face ca timpul să se suspende, iar rătăciţii care „nu au reuşit să devină centrul existenţei altcuiva” (Theodor Cristian Popescu) încearcă să-şi restabilească echilibrul funcţional.


Planul I. Primul zapping. Terasa unei case din New Orleans: mama şi fiul – trăiesc autopedepsirea şi vina rezultate la întâlnirea cu sexualitatea. Violenţa e subordonată stării de tristeţe care musteşte în ei.



Planul II. Mâna schimbă canalul. Terasa e demolată. Îi ia locul un cinematograf învechit, cinematograf în care un ușier își trăiește criza celor 28 de ani în mijlocul tinerilor care-și satisfac poftele în spațiul călcat în picioare de timp.




Planul III. Ultimul zapping. Laboratorul intern al iubirii unui el și-o ea. O gură imensă se cască în tavan, iar ploaia vorbește în același timp cu monoloagele surde ale celor doi.




Senzație B): te găsești așezat în scaunul tău de spectator și întregul decor creat de scenograf se varsă peste tine; urmărești atent și te cuprinde o senzație de claustrofobie atunci când trăiești în Planul I; poți respira și te aerisești când observi atent intrarea cinematografului din Planul II; ți-e poftă de-o ploaie plină de iubire și poezie atunci când el și ea, din Planul III, își expun povestea.

P.S. Decorul spectaculos depășește, la nivel senzorial, restul componentelor care alcătuiesc spectacolul, lăsându-te la final cu un surplus de imagini care vor face multă vreme zapping în minte. Doar decorul îți vorbește ca ploaia, restul ... te face să uiți ce-ai ascultat.

Notă:
Sursa foto:
liternet.ro
Fișă de spectacol:

Auto-da-fé
Data premierei 24 ianuarie 2009
de Tennessee Williams
Traducerea: Ioana Ieronim
Scenografia, Light Design & Video: Andu Dumitrescu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica & Sound Design: Vlaicu Golcea
Asistent Scenografie: Cristina Ilioiu
Distribuția:
Dana Taloş, Cătălin Pătru, Adrian Matioc, Vlad Robaş, Anca Pitaru, Mihai Alexandru, Simina Contraş, Viorel Raţă, Dana Maria Lăzărescu, Cătălin Grigoraş,Ofelia Popii, Florin Coşuleţ



Leave a Reply