Editura Polirom, 2007

Recunosc rușinată că, odată cu terminarea liceului și a listei autorilor impuși și lecturilor obligatorii din spațiul autohton, a venit și ruptura vis-a-vis de literatura română. Motivele sunt mai mult sau mai puțin obiective, mai mult sau mai puțin demne de a fi menționate. Admit și faptul că autorii români nu prea au fost pe lista lecturilor personale și din ... frică – frica de a fi dezamăgită.

Și-ntr-o bună zi, unii poate ar spune mult prea târziu sau exact la timp, am deschis paginile romanului lui Filip Florian, Degete mici. Paginile erau răsfoite în tihnă, sorbeam fiecare rând atent, nu cumva să-mi scape vreo nuanță, vreo stare, vreun detaliu. O adevărată plăcere a lecturii. Un roman scris cât se poate de „frumos”, inteligent, cu o finețe și o precizie asemănătoare celei cu care pianistul atinge clapele și te încântă cu sunetele sale.

În jurul unui șantier arhelogic se învârte lumea din Degete mici. Șantierul e pretextul. Contextul urmărește destine aparent mărunte, minuscule asemenea degetelor lipsă din groapa plină cu oseminte a castrului roman, însă, fără de care, povestea nu și-ar putea revela adevărata armonie – da, armonie, căci Filip Florian, asemeni unui pianist așează câteva destine pe portativul din preajma șantierului și le face să-i încânte simțurile celui care le ascultă.

Îmi revine în gând motivul startului întârziat al lecturii autorilor români..și mă gîndesc că Degete mici, e romanul de debut al autorului (Filip Florian avea 38 de ani)... atâta timp cât începutul e asociat cu calitate și cu momentul optim al ivirii, sintagma „prea târziu” e greșit întrebuințată.