ochiul e fixat în dreptul obiectivului camerei de filmat. retina înregistrează atent tonuri de verde crud și alte nuanțe similare pline de sevă care se împrietenesc frumos cu nuanțele de arămiu și cele ale culorilor cerate. lumina caldă, dansează cu privirea, iar când preludiul s-a sfârșit, povestea își deschide drumul, fixând concretul în diverse spații și diverși timpi, pentru a se cadra, apoi, asupra lumii în care visul e preferat ca formă de expunere iar discurile de vinil se fabrică precum clătitele: fabulosul destin al lui Amélie Poulain.


ochiul s-a obișnuit cu tonurile calde, cu verdele crud și arămiul, cu nuanțele cerate; încet-încet apar și ceilalți locatari ai acestui univers în care intri doar dacă știi “ce nu se face cu o floare? (primăvară)”, că “haina nu-l face pe om”, iar “cine fură azi un ou mâine va fura un bou” și că “inima care suspină nu are ce dorește”: Suzanne – patroana de la Deux Moulins, care șchiopătează puțin dar niciodată n-a vărsat un pahar; Georgette – bolnava imaginară; Gina – nepoata unui vraci; Hipolito un scriitor fără succes pentru care criticii sunt asemeni cactușilor – trăiesc pentru a înțepa; gelosul Joseph Philomene; omul de sticlă care oferă vin cald cu scorțișoară și pictează pânze de Renoir.


cel ce privește prin ochiul de sticlă al aparatului de filmat se lasă luat în brațe de senzația de basm ce înconjoară lumea lui Amélie Poulain; ceva trezește și în noi aceeași emoție cu care Amélie descoperă comoara ascunsă, cu 40 de ani în urmă, într-o cutiuță ruginită, de un băiețel, ne amestecăm și noi, odată cu Amélie, în viața altor oameni (a băcanului, a vecinei Madleine Wells) și primim scrisori de la piticul de grădină ce călătorește la Moscova sau în Cambogia; ne jucăm, alături de Nino, prinsea cu săgeți albastre colorate pe asfaltul parizian, încercăm să descoasem misterul omului cu bascheți roșii ce-și înregistrează chipul pe suprafețele sensibile ale lentilelor de fotografiat de la metrou.


iar când lumina e blândă și simțim parfumul din aer și putem asculta sunetul liniștit al orașului, când temperatura e de 24°C, umiditatea 70%, iar presiunea atmosferică este de 990 hectopascali, pleoapa se așează cuminte și fermecată peste retina care a înregistrat atent verdele crud, nuanțele de arămiu, tonurile cerate și fabulosul destin al lui Amélie Poulain.



Leave a Reply