Hanoch Levin e unul dintre acei dramaturgi deveniți „la modă”, nu numai în Europa, ci și la noi în țară (Krum a fost montat de Radu Afrim la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, Requiem a fost pus în scenă la Teatrul Bacovia din Bacău în regia lui Alexandru Hausvater, iar Yacobi şi Leidental, aparținând aceluiași Hanoch Levin a fost montată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regia Elie Malka).

Teatrul Național din Tîrgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu, le propune spectatorilor săi Krum - un spectacol a cărui regie e semnată de Theodor Cristian Popescu. Piesa lui Levin a mai fost pusă în scenă la noi în țară, însă, de această dată, textul este retradus din limba franceză de Cristina Toma, iar regizorul apelează la semnătura lui Andu Dumitrescu în ceea ce privește scenografia spectacolului, la muzica lui Vlaicu Golcea, la coregrafia și mișcarea scenică desenate de Eduard Gabia.

confortabilul fotoliu de spectator: privirea e ațintită asupra scenei; încet-încet luminile de sală își pierd din intensitate; privirea cade asupra indicatoarelor luminoase postate pe „tavanul” aflat deasupra scenei; indicatoarele se aprind și se sting pe rând; încearcă să ne povestească prin semne ceea ce va fi dus mai departe, la nivel de poveste, pe scenă; de undeva din spatele sălii, un avion în miniatură se pregătește de aterizare; ascultăm atent: motoarele avionului s-au oprit; luminile încep să capete viață; în același timp scena se dezvăluie în toată goliciunea ei și, totodată plină de nebănuite spații de joc; începe povestea.

Krum, după ce fusese plecat în căutarea aventurii și a ținuturilor îndepărtate, se întoarce în vechiul lui cartier, având valiza plină cu „nu-uri” ale incapacității sale de a-și fi îndeplinit scopurile călătoriei: nu s-a îmbogățit, nu și-a găsit fericirea, n-a progresat, nu s-a distrat, nu s-a însurat, n-a cunoscut pe nimeni, nu a cumpărat și nu a adus nimic. Însă, nu a uitat fundătura din care a plecat, locul potrivit în care se pot găsi subiecte pentru a scrie un mare roman ce i-ar deschide porțile spre marea aventură; nu a uitat cartierul în care îl așteaptă o mamă care-și dorește să țină un nepot în brațe, nu i-a uitat pe cei care construiesc poveștile din jurul lui: Truda Zăluda – aflată mereu la dispoziția lui Krum, Tugati Chinuitu’ care, de 15 ani se întreabă același lucru: dacă gimnastica se face dimineața sau seara, Felicia și Dulce a căror ocupație e aceea de a digera cantități uriașe de mâncare servite la botezuri, nunți și înmormântări, Dupa Fâstâcica – tânăra care, deși nu are motive de bucurie, se vede tânără și bucuroasă în interior, Shkitt Taciturnu’ care nu scoate o vorbă niciodată - doar atunci când decide să părăsească acest univers, Tswitsa – tânăra ce a reușit să-și desprindă existența de cartierul-fundătură pe care îl privește acum ca pe un loc exotic, Tahti Giuvaier – care a terminat o politehnică sau acum o termină și care trăiește cu sentimentul că viața nu e în el, ci în afara lui. Toți aceștia alcătuiesc spațiul și lumea în care începe să se reînvârtă Krum, o lume care mustește de plictis, e fadă și inexpresivă și nu are să-i ofere alte jucărele. În timpul ce pare că se dilată tot mai puternic, au loc două nunți (nuna lui Tugati și a Dupăi, nunta Trudei cu Tahti) și două înmormântări (moartea lui Tugati Chinuitu’ și moartea mamei lui Krum). Evenimente ca nașterea, nunta și moartea se întâmplă în imediata apropiere a lui Krum, însă niciodată nu este el protagonistul. Toți cei care fac parte din acest univers visează la o Moscovă a lor (așa cum visează și personajele lui Cehov), însă nici unul nu ajunge să o viziteze. Toți fac planuri și-n timp ce pun la cale vise, viața se scurge pe lângă ei, lipsită de farmec sau frumusețe – totul e o șovăială veșnică.

indicatoarele luminoase și locatarii acestui cartier și-au spus povestea; se aud din nou motoarele avionului minatural; privirea îi urmărește traiectoria la plecare.

Regizorul Theodor Cristian Popescu, așa cum afirma într-un interviu a apelat în construcția acestui spectacol la un curent la modă la Cannes, „un curent în care nu mai suntem în goana teribilă de a sintetiza totul într-o oră, întrucât în acest fel încercăm să creăm timpul pentru a ne aşeza să respirăm”; rezultă un tip de spectacol experimental la nivelul modalităților de punere în scenă românești, un spectacol corect, rece, voit să plictisească, voit să îți stârnească senzația de dilatare excesivă a timpului; însă „voit să plictisească” se transformă în plictiseală, iar recele se transformă în răceală și corectitudinea în aplatizare. Dintre limitele conforme cu normele, se detașează Elena Purea (mama lui Krum) – care reușește să construiască un personaj ce-ți rămâne imprimat în minte, un personaj diferit de cele creionate de actriță în ultimul timp și Vero Nica (Dupa Făstâcita), încă studentă a UAT, dar care reușește să transmită toate complexele care îi obsedează personajul, precum și adevăratele iluzii ce stau ascunse în tânăra Dupa Făstâcita.

Scenografia lui Andu Dumitrescu face uz de toate colțurile scenei Sălii Mari a Teatrului Național, le pune în valoare, dar mai ales le dă valențe neașteptate; minimalistă, fără a fi simplă, scenografia vorbește și sintetizează povestea lumii din cartierul-fundătură în care viața se târește lent, timpul și spațiile își lărgesc parametrii.

Krum – un spectacol-experiment, un altfel (altfel tradus prin banala sintagmă: se pliază sau e respins de gusturile și valorile personale) de spectacol, marca Theodor Cristian Popescu.