EDEN se joacă la T74 de mai bine de 2 ani. A participat la numeroase festivaluri de teatru (între care FNT – în cadrul secțiunii Nopțile Teatrului Independent, Festivalul Atelier de la Baia-Mare, Festivalul Iași Face EuroArt, Festivalul Underground Arad, Festivalul International al Teatrului de Studio, „DavilaStudioInterfest“, unde a obţinut premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul pentru cel mai bun actor (Nicu Mihoc) şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Serenela Mureşan) și ... lista continuă), a luat premii și e o ... minunăție de poveste plină cu infuzii ale realității șchiopătânde și comice.

Billy și Breda sunt căsătoriți de ceva vreme ... destulă vreme; se poate spune chiar că cei zece ani, de când sunt de-ai casei unul pentru celălalt, s-au scurs de multă vreme; au și două fetițe; vremea a trecut, timpul s-a așezat peste povestea lor, a apărut praful - ce nu se lasă șters cu una cu două, a apărut o fisură în zidul afecțiunii și cariile au săpat mai departe, iar fisura i-a îndepărtat într-atât încât abia se mai pot auzi; copiii au adus cu ei kilograme în plus, iar timpul a adus vise de macho. Breda se forțează să scape de imaginea de Scroafă, cum era alintată încă din liceu, iar Billy se închipuie „tare ca piatra, iute ca săgeata”, în ochii frumoasei Imelda Egan. Pe fundalul lumii celor doi, se proiectează spațiul irlandez inconfundabil, în care lumea mustește a alcool, iar barurile devin centrul tuturor universurilor.

Textul scris de Eugene O’Brien e construit având la bază, ca formă de expunere, monologul. Povestea celor doi e spusă din spatele a patru ochi care privesc diferit aceeași realitate, același tablou, ba chiar aceeași replică.

Regizorul Cristi Juncu povestește un episod din serialul căsniciei dintre Billy și Breda plasând cele două personaje într-un spațiu de joc deposedat de elemente scenografice, optând pentru așezarea a două scaune rotative în două puncte opuse ale scenei, decupând arealul existenței fiecăruia cu ajutorul luminii. Billy și Breda își spun versiunea proprie a întâmplărilor din colțul ce le-a fost destinat; privirile, chiar dacă se caută pentru a se atinge, nu se intersectează, corpurile nu au cum să se găsească din pricina zidului creat în timp; fiecare scaun se rotește pe măsură ce timpul parcurge și el distanțele poveștii; amintirea comună a unui timp fără praf așezat peste poveste e redată de versurile din House of the Rising Sun.

Serenela Mureșan e Breda – femeia ce a uitat, în timp, fiecare literă din atributul care o definește. Anii, rutina, impotența bărbatului de lângă ea au scos-o din circuitul social. Actrița, prin energia și forța pe care le deține construiește un personaj pe care spectatorul îl poate atinge cu mâinile urechilor și ochilor ce o privesc.

Nicu Mihoc e Billy – bărbatul care, în timp, a uitat că la cele opt litere care-l definesc nu se mai pot adăuga și altele. Actorul își conduce atent personajul de la atitudinea de superioritate, mascată de glume și vise de macho către starea de perdant în fața unui tablou în care se reflecta o imagine proprie hiperbolizantă.

Fiecare dintre cei doi actori își conduce propriul monolog-poveste apelând, atunci când își construiește lumea ce-l înconjoară, la resursele propriului trup: din cuvinte-voci, expresii, gesturi, priviri se desenează starea căsniciei, prietenii, cunoscuții și spațiul irlandez în care bărbatul și femeia luptă cu timpul strângător de kilograme și vise de macho.

Comicul e parte din aproape fiecare istorisire, o colorează, o acoperă și te face să te relaxezi și să poți să zâmbești sau să te amuzi detașat de lumea din jurul celor două personaje.

Zâmbetul îți șade pe buze până în finalul spectacolului și odată ce House of the Rising Sun încheie povestea lui Billy și Breda buzele se adună într-o expresie serioasă având în gând chestionării referitoare la edenul închipuit al fiecăruia dintre noi.

Cu Serenela MUREŞAN, Nicu MIHOC