A apărut o eroare în acest obiect gadget



Teatrul se lasă și el cuprins de mode.




Apare la orizont un dramaturg, e pus în scenă de un anumit regizor, spectacolul are succes și, automat, textul (textele) dramaturgului este (sunt) preluat(e) și montat(e) obsesiv pe scenele teatrelor.




Apare la orizont monodrama. Un actor, un dramaturg și un regizor se întâlnesc. Le iese bine întâlnirea. Veștile bune circulă repede și un-doi bulgărele de zăpadă se tot învârte și monodramele apar în mai toate spațiile.




În Dictionarul său de teatru, Patrice Pavis menționeză, în dreptul monodramei, că e “o piesă cu un singur personaj sau cel puțin e actorul singur care își asumă mai multe roluri. Piesa e centrată în jurul unei singure persoane și îi explorează motivațiile, subiectivitatea și lirismul pe cel mai interior nivel”. Scrutând istoria observăm că la sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XX erau în mare vogă piesele cu un singur personaj. În 1909, Evreinof stabilește pedigree-ul acestei forme de manifestare dramatică, subliniind că monodrama e “un tip de reprezentare teatrală în care lumea care înconjoară personajul apare exact așa cum acesta o percepe în fiecare moment al existenței sale scenice” (Patrice Pavis, Dictionar de teatru, p. 218). În The Columbia Ecyclopedia of Modern Drama se menționează că în sec XX și începutul secolului XXI, monodrama e marcă a conceptelor teatrale de avangardă. Teun Adrianus van Dijk (în Discourse and Communication) sublinează caracterul de manipulare pe care îl deține monodrama. Aducându-ne pașii mult mai aproape de peisajul autohton, descoperim în arhiva Observatorului cultural, interesanta dezbatere (Dialog despre monolog si forma lui extrema, monodrama) pe marginea monodramei, dezbatere susținută de Andrea Tompa și Alina Nelega.




Punând în același sertar informațiile primite putem trasa o schiță a regulilor de aplicat atunci când vine vorba de monodramă. Avem în primul rând un personaj (sau hiper personaj cum îl numește Alina Nelega) și publicul. Avem o adresare directă, avem de-a face cu transformarea (atât la nivelul personajului, cît și la nivelul publicului). Așa cum menționează și Alina Nelega în dezbaterea mai sus amintită, cel mai mare pariu al monodramei e reprezentat de procesul de a face “vizibil” în ochii celui care asistă la spectacol interacțiunea personajului povestitor cu celelalte personaje care lipsesc de pe scenă. Un alt element esențial, menționat de Alina Nelega, se constituie din întrebarea la care trebuie să știe răspunsul actorul de pe scenă: de ce se află pe scenă? Prin urmare, trebuie să existe un CINE, un UNDE și un DE CE. Textul este extrem de important. Trebuie să fie scris, notează Alina Nelega, dintr-o “unică perspectivă”, iar atributul de “artistic” nu e suficient. În plus, în cazul monodramei trupul actorului e cel prin intermediul căruia publicul vede povestea sa.







Inițial examen de semestru al clasei de masterat Regia spectacolului contemporan de la U.A.T., proiectul de a aduce la masa de lucru un dramaturg, un actor și un regizor, se transformă, odată cu prezența în mijlocul programului de la Teatru 74, în spectacolul CONFESIUNI în 3 timpi. Trei dramaturgi, trei actori și trei regizori încearcă să se confeseze pe scena de la 74 în timpii-reguli impuși de manifestrarea dramatică numită monodramă.



Timpii încep cu echipa formată din dramaturgul Alexa Băcanu, actorul Paul Socol și regizorul Laurențiu Blaga. Dexter e prima confesiune. Locul în care se află personajul numărul 1 este clar marcat: cutia maro din lemn – semn al boxei acuzaților – fixează personajul în spațiu. Pe măsură ce cuvintele lui Dexter se adună într-o poveste, datele biografiei lui devin din ce în ce mai clare. Ochii lui Dexter caută, timp de treizecișicinci de minute, sprijin în cei care îl ascultă – publicul. Axa comunicării dintre actor înspre public nu-și pierde punctele de echilibru. Gestul prin care Dexter își fixează ochelarii, vocea stinsă care desenează imaginea mamei prin cuvinte, controlul asupra trupului cu care lucrează – pe toate acestea Paul Socol, supravegheat de regizorului acestui prim timp al confesiunilor – Laurențiu Blaga, le gestionează atent, dozat.



Al doilea timp al confesiunilor este pus în scenă de echipa formată din Oana Hodade care prelucrează o idee a Cristinei Keresztes, alături de actrița Diana Avrămuț și regizorul Cătălin Mîndru. 13 și jumătate nu are un răspuns la două întrebări esențiale: UNDE? și DE CE? Ne rămâne gravată pe fundalul retinei, boxa de culoare maro din primul timp al confesiunilor; timpul și personajul cu număr 2, poartă oare aceleași amprente în ceea ce privește fixarea personajului în spațiu? sau spațiul și personajul nu comportă date clare în dreptul acestei secțiuni? monodrama, prin însăși natura și contrucția ei, înseamnă comunicare. Inventarea unor pleonasme (împărțitul bucăților de ciocolată, întrebări fără răspuns adresate publicului) care să contribuie la surplusul “comunicațional” nu face altceva decât să accentueze golurile și lipsa soluțiilor regizorale sau actoricești și să întindă timpul asemeni unei gume de mestecat.



10. fericiți cei ce nu mai speră a fost conceput de Petronela Ionescu și pus în scenă de actrița Stanca Jabenițan și regizorul Mihai Pintilei. Cu toate că ne aflăm la ultimul timp al confesiunilor, imaginea boxei acuzaților nu dispare din mintea spectatorului, conducând greșit, poate, către un alt spațiu existențial decât cel gândit apriori pentru personajul cu numărul 3. Ceea ce ne impresionează sunt forța și energia actriței, capacitatea prin care reușește să găsească, pe alocuri, codul comun prin intermediul căruia informația să circule de la emițător la receptor; nu dispare, însă senzația de poveste nedusă până la capăt.



Nu pot să uit că inițial cele trei monodrame nu fuseseră concepute să funcționeze în trei timp consecutivi pe aceeași scenă. Nu pot să uit că, indiferent de bilele albe sau bilele negre pe care le-ar putea primi fiecare confesiune, rămân, în fond, exerciții executate în cadrul unor examene de semestru la arta regizorului.

Sursă foto:

TEATRU74

Fișă de spectacol:

CONFESIUNI în trei timpi
spectacol-coupe realizat în parteneriat cu

Universitatea de Artă Teatrală Tîrgu-Mureş

şi

Facultatea de Teatru şi Televiziune Cluj-Napoca

Dexter,

DE Alexa Băcanu

CU Paul Socol

REGIA Laurenţiu Blaga

13 şi jumătate, DE Oana Hodade(după o idee de Cristiana Keresztes)

CU Diana Avrămuţ

REGIA Cătălin Mîndru

10. fericiţi cei ce nu mai speră,

DE Petronela Ionescu

CU Stanca Jabeniţan

REGIA Mihai Pintilei



Leave a Reply