raluca's shelf: august 2009

¶ Amantele - Elfriede Jelinek

(Editura Polirom, 2006, Traducere din limba germană de Ana Mureșanu)

După cum există mai multe nuanțe de maroniu și tonuri de sepia cu mai mult roșu sau mai mult galben, la fel există cărți și cărți, dar mai ales autori sau ... autoare. Există cărți pe care le deschizi și încet-încet te vâri în universul lor. Există însă cărți pe care le deschizi și simți pe neașteptate cum ceva metalic îți despică țeasta, liniștită până atunci, și-ți toarnă cuvinte (care nici măcar nu au nevoie de majuscule la începutul propoziției pentru a-și amplifica semnificațiile) care ajung direct în sânge, fără nici măcar o curbă a drumului și care îți picură picantul din ele, iar senzația de iute, amestecată cu nepregătirea, te fac să sorbi fiecare pagină și să-ți dorești, paradoxal, să nu se mai termine ceva ce îți chinuie sângele ce picură din țeasta despicată de ceva-ul metalic.

Involuntar, nedorit și deloc visat, stau imprimate în codul nostru genetic prejudecăți ce adeseori se transformă în principii (codul nostru genetic aka. codul familial genetic, codul de nație genetic, codul de castă – castă a femeilor - genetic). Pe cele din urmă Elfriede Jelinek, câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură (2004), le așează frust, rece, fără menajamente și cât se poate de direct-tăios în romanul Amantele. Prejudecăți-principii de care încerci să scapi; prejudecăți-principii pe care nu le suporți și care îți repugnă, dar care, fiindcă sunt prejudecăți-principii imprimate genetic, nu le poți ocoli și, mai devreme sau mai târziu, își scot capul urât și pestilențial din ascunzișul lor ce poartă sângele în vene.

"fiecare și-a încleștat dinții în trupul celuilalt și sălășluiește acolo ca un vandal, trăiește și se hrănește din el, asta se numește o simbioză."

Pentru Brigitte – femeia oricând înlocuibilă și inutilă, ce are în dotare foarte puțin creier - bărbatul este echivalent cu eliberarea unui pașaport social (vorba lui Florin Chilian); pentru Paula încă există vise de a se eschiva de la ce e genetic înscris în sângele ei, însă, odată cu apariția bărbatului, visele devin din ce în ce mai blurate și se ajunge ca până și visele să uite de Paula.

"bărbații pot fi porci, dar și contrariul. care este contrariul unui porc?"

Măritișul poate fi echivalentul decăderii, iar destinul femeii e unul făcut și nu un ceva anume pe care îl deții, așa cum se întâmplă în cazul unui bărbat. Pierderea bărbatului poate duce la decădere; dacă însă e apucat bine de tot, cu toată forța și mâinile din dotare, poate devenii istoria femeii, istorie plină de o constată datorie și muncă ... multă muncă pentru păstrarea bunului dobândit. În astfel de cazuri iubirea nu poate fi decât corectă și nu e nevoie să pui semne de întrebare în dreptul a ceea ce e dragostea, căci, în astfel de cazuri, altceva nu are ce să fie. Toată lumea unei femei și realizarea supremă e reprezentată de bărbatul de lângă ea.

dragostea trece, dar VIAȚA durează.

Ascultând atent gândurile ce mișună în creierul Brigittei și al Paulei, se naște senzația că acesta a fost programat să funcționeze după logica sistemul binar: 0 pentru fals și 1 pentru adevărat, sistem în care ești nimeni și nimic atunci când apare cifra 0 sau ești totul atunci când rezultatul e numărul binar 1 - bărbatul. După aceeași logică, un nou născut, rodul dintre un el și o ea nu poate fi decât o donație: donație făcută lui, familiei, lumii.

N-am pus niciodată mare preț pe manifestări de genul feminismului. Mi s-a părut întotdeauna plin de falsitate, dar mai ales inutil și o mare stupizenie; dar dacă te lovește în țeastă precum cartea lui Jelinek și e nevoie de el pentru a-ți conștientiza prejudecățile-principii ale castei feminine, atunci să-i fie existența cât mai lungă.

· amantele, carte, elfriede jelinek · (No comments)

¶ Ai toată viața înainte, Romain Gary

(Colecția Cotidianul, Editura Univers, București, 2006

Traducere și note Laszlo Alexandru)

„Înșelătoria” lui Romain Gary a stat multă vreme nedescoperită: în 1975 Emile Ajar primește Premiul Goncourt pentru romanul La vie devant soi (Ai toată viața înainte), iar cartea este vândută în peste un milion de exemplare; după șase ani, se constată că Romain Gary e singurul scriitor care a obținut de două ori premiul mai sus amintit: Emile Ajar și Romain Gary sunt, de fapt, una și aceeași persoană.

Ai toată viața înainte e viața povestită adulților apelându-se la simțurile unui copil – pe numele său Mohamed, dar căruia toată lumea îi spune Momo - ca să pară mai mic. Viața lui Momo se desfiră într-un cartier al Parisului în care curvele, travestiții, negrii, evreii și arabii împart spații mult prea mici pentru viețile lor aglomerate de mult prea multe istorii ilicite. Fiu de curvă și arab pe deasupra, Momo e în grija lui Madam Roza – evreică, trecută prin chinurile Auschwitz-ului, dar care se liniștește atunci când privește la tabloul lui Hitler - o fost prostituată, actualmente posesoarea unui „orfelinat” casnic în care se înghesuie copiii curvelor aflate încă în câmpul muncii.

Momo ne poartă privirea prin aceste spații, punctând fiecare întâmplare, fapt sau poveste cu câte o vorbă filosofică:

„mucoșii care se droghează se obișnuiesc toți cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absență (...) Dar nu țin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă și cineva ar trebui să o ajute să coboare cu picioarele pe pământ”;
„De la o anumită vârstă ești tot mai rar frecventat, doar dacă n-ai niște copii pe care legea naturii îi obligă”;
„Dar nenea Hamil se rătăcise prin sinea lui, căci viața îi lasă pe oameni să trăiască, fără să mai bage de seamă ce se întâmplă cu ei”

Romanul îți lasă un gust dulce-amar odată ce ai închis povestea lui Momo între cele patru coperți, iar să lecturezi Ai toată viața înainte e o adevărată plăcere pentru o după-amiază în care cerul stă să plouă.

Nu pot să nu înscriu romanul lui Gary în seria celor construite după aceeași rețetă – viața văzută și povestită prin ochii și inima lui copil: pe același raft s-ar putea lesne pune și cartea lui Eric-Emmanuel Schmidt – Oscar și Tanti Roz, precum și cartea lui Attila Bartis – Plimbarea. Faptul că cele trei romane sunt puse pe același raft nu înseamnă și că valoarea lor este una și aceeași – cartea lui Schmidt este mult prea siropoasă, cea a lui Gary e plină de filosofii precoce, în același timp dureros de adevărate și rostite cu mult umor negru, iar romanul lui Bartis e răscolitor de bine scris.

· ai toata viata inainte, carte, romain gary · 2 comments

¶ Two Lovers, regia James Gray

De regulă 1+1=2. Ce te faci atunci când adunarea asta simplă e făcută în aceeași bază 10 și ... stupoare ... rezultatul nu e cel bine cunoscut ... adică 1+1=3?

Se poate lesne construi o poveste în care el - Leonard Kreditor (Joaquin Phonenix), duce în spate timp de doi ani o amintire ( tradusă prin despărțirea de fosta lui logodnică) și mai multe tentative de suicid, toate proiectate pe fundalul unei vieți anoste care își învârte rotițele obosite asemeni mașinăriilor de șters pete din curățătoria tatălui său, flancate de pasiunea pentru fotografia alb-negru.

Timpul se târăște în ritmuri care te sufocă și înghesuie. Zilele curg în apartamentul părinților lui Leonard și aduc cu ele fie plăcerea de a-ți mulțumi tatăl (plăcere tradusă prin prezența Sandrei - Vinessa Shaw), fie plăcerea de a-ți mulțumi propriile fantezii, obsesii, dar mai ales slăbiciuni (plăcere tradusă prin prezența lui Michelle – Gwyneth Paltrow).

Two Lovers - Filmul lui James Gray nu e unul excepțional, însă e asfel construit încât să-ți rămână mult timp gravat în minte o întrebare: de ce întotdeauna are de câștigat confortul vieții burgheze în defavoarea jocului cu mărgele de sticlă, cu toate că alergăm și visăm la cel de-al doilea?

· film, Gwyneth Paltrow, james gray, Joaquin Phonenix, two lovers · (No comments)

¶ Degete mici, Filip Florian

Editura Polirom, 2007

Recunosc rușinată că, odată cu terminarea liceului și a listei autorilor impuși și lecturilor obligatorii din spațiul autohton, a venit și ruptura vis-a-vis de literatura română. Motivele sunt mai mult sau mai puțin obiective, mai mult sau mai puțin demne de a fi menționate. Admit și faptul că autorii români nu prea au fost pe lista lecturilor personale și din ... frică – frica de a fi dezamăgită.

Și-ntr-o bună zi, unii poate ar spune mult prea târziu sau exact la timp, am deschis paginile romanului lui Filip Florian, Degete mici. Paginile erau răsfoite în tihnă, sorbeam fiecare rând atent, nu cumva să-mi scape vreo nuanță, vreo stare, vreun detaliu. O adevărată plăcere a lecturii. Un roman scris cât se poate de „frumos”, inteligent, cu o finețe și o precizie asemănătoare celei cu care pianistul atinge clapele și te încântă cu sunetele sale.

În jurul unui șantier arhelogic se învârte lumea din Degete mici. Șantierul e pretextul. Contextul urmărește destine aparent mărunte, minuscule asemenea degetelor lipsă din groapa plină cu oseminte a castrului roman, însă, fără de care, povestea nu și-ar putea revela adevărata armonie – da, armonie, căci Filip Florian, asemeni unui pianist așează câteva destine pe portativul din preajma șantierului și le face să-i încânte simțurile celui care le ascultă.

Îmi revine în gând motivul startului întârziat al lecturii autorilor români..și mă gîndesc că Degete mici, e romanul de debut al autorului (Filip Florian avea 38 de ani)... atâta timp cât începutul e asociat cu calitate și cu momentul optim al ivirii, sintagma „prea târziu” e greșit întrebuințată.

· carte, Degete mici, Filip Florian · (No comments)